Distinsă asistenţă,
Am, în această dimineaţă, privilegiul de a vorbi în Aula Magna a Facultăţii de Drept, în faţa elitei juridice a ţării. Ştiu că aici, la Facultatea de Drept, au predat mari profesori. Predau şi astăzi mari profesori. Este o şansă că dezbatem, în acest cadru, o temă cum este „Soluţionarea alternativă a litigiilor din domeniul financiar-bancar” cu o participare de o asemenea altitudine intelectuală şi profesională.
Ordonanţa Guvernului nr.38/2015, act normativ care reglementează soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi, stabilește că Banca Naţională a României este reprezentată în Colegiul de coordonare al Centrului de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul bancar. Cel puțin acesta este un motiv serios să mă aflu în fața dumneavoastră.
Există lege. Şi există o instituţie care funcţionează efectiv. Ne-am aliniat şi în acest fel, aşadar, realităţilor Uniunii Europene. Legea şi instituţia, împreună, fac ca şi în România, înainte de a interveni instanţele judecătoreşti sau chiar evitând judecata lor, dacă banca, în calitatea sa de creditor, şi clientul debitor ajung în litigiu să aibă drept egal la informare şi la îndrumare. Această realitate, în sine, constituie un mare pas înainte pe calea soluţionării alternative, pentru că de multe ori litigiile se nasc din absenţa informaţiilor sau din neînţelegerea lor. Soluţionarea alternativă conduce la reducerea costurilor ambelor părţi. Iar această reducere, dacă ne preocupă să avem comisioane şi dobânzi scăzute, este semnificativă.
Eu, ca membru în structurile Băncii Centrale Europene, cunosc ceva mai bine evoluţiile şi preocupările Uniunii Europene. De aceea, în continuare, mă voi referi la maniera în care, în vremea din urmă, treptat, a crescut interesul pentru asigurarea unui echilibru optim între creditori şi consumatorii de servicii financiare, un rol important revenindu-i soluţionării alternative.
Preocuparea de a pune pe roate un astfel de mecanism dăinuie, la nivelul UE, încă de la începutul anilor 1990. „Cartea Verde privind accesul consumatorilor la justiție și soluționarea litigiilor legate de consum în piața unică” a consemnat, în 1993, „necesitatea şi urgenţa unei acţiuni comunitare destinate îmbunătăţirii situaţiei actuale”. În 1996, Parlamentul European, printr-o rezoluție, a cerut Comisiei Europene să elaboreze propuneri în domeniul procedurilor extrajudiciare de soluționare a litigiilor între consumatori şi comercianţi. Între 1998 şi 2001, Comisia Europeană a emis două recomandări pentru promovarea acestui mecanism în materie de consum. Începând cu anii 2000, soluționarea extrajudiciară a litigiilor a fost menționată într-o serie de directive europene.
În anul 2004, Directiva 2004/39/CE obliga statele membre să încurajeze instituirea de proceduri eficiente privind gestionarea reclamaţiilor şi căile de atac care să permită soluţionarea extrajudiciară a litigiilor în materie de servicii de investiţii şi de servicii auxiliare furnizate de întreprinderile de investiţii. Remarcabil, în acest sens, este şi un Raport din 2009 al Băncii Mondiale, în care se arată că soluţionarea alternativă poate ajuta la consolidarea încrederii consumatorilor în serviciile financiare. În acelaşi timp, în condiţiile în care situația s-a particularizat prin înmulţirea litigiilor aflate pe rolul instanţelor de judecată, însăşi industria bancară a văzut în formula alternativă o soluţie pentru restabilirea echilibrului relaţiei consumator-bancă şi pentru diminuarea costurilor legate de litigii.
În 2011 însă, când s-a tras o primă linie, s-a constatat că, deşi crescuse substanţial preocuparea pentru un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, persistau mari neajunsuri, cauzele fiind acoperirea insuficientă a soluţiilor alternative, slaba informare a consumatorilor și calitatea necorespunzătoare a procedurilor. Au fost remarcate, totuşi, unele succese, atât din punctul de vedere al formei de organizare, cât şi din punctul de vedere al competenţelor.
Un pas important înainte a fost făcut la 18 iunie 2013, când Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a publicat Directiva 2013/11/UE privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum, prin care a fost stabilită obligația statelor membre de a asigura acte cu putere de lege şi acte administrative necesare transpunerii la nivel naţional a Directivei.
În acest context, Banca Naţională a României a organizat un grup de lucru informal, cu participarea reprezentanţilor asociaţiilor de consumatori, ai asociaţiilor de profesionişti, ai Ministerului Justiției, ai Autorității de Supraveghere Financiară, precum şi cu specialişti din domeniul financiar-bancar. Implicarea Băncii Naționale a României, inclusiv prin organizarea unor dezbateri cu privire la acest subiect, a fost considerată o modalitate de a susține detensionarea relațiilor dintre consumatori și bănci, mai ales în condițiile în care reprezentanții băncii centrale au susținut în repetate rânduri, începând cu 2013, faptul că nemulțumirile sau nelămuririle consumatorilor legate de contracte trebuie să fie soluționate, ori cel puțin să se încerce acest lucru, în afara instanței.
Pe plan european, Directiva 2014/17/UE acordă o atenţie deosebită în privinţa încheierii şi respectării contractelor de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale. În față cu noi cerinţe și, mai cu seamă, cu cele stipulate în Directiva 2014/17/UE, Banca Naţională a României şi-a intensificat preocuparea pentru a contracara riscul de creditare.
Consumatorii, definiți, în Directiva 2014/17/UE, prin trimitere la art.3 lit.(a) din Directiva 2008/48/CE ca „persoane fizice care acționează în afara activității lor comerciale, afacerii și profesiei lor”, trebuie să primească un nivel ridicat de protecție dacă încheie contracte de credite pentru bunuri imobile. De fapt, lor le este dedicat acest act normativ european. Lor și nu companiilor, care sunt datoare să-și angajeze specialiști în analize de risc și să se ocrotească singure. Iar informațiile bancare ce urmează să ajungă la masa consumatorilor, inclusiv prin publicitate, trebuie să se refere preponderent la riscuri de creditare, valutare, de piață și la modalități de evaluare corectă a bunurilor imobile.
Fiind previzibilă maximizarea atenției publice pe subiect și, deopotrivă, o puternică stimulare emoțională în jurul temei, cerințele Directivei sunt exprimate în adnotări cu sensibilă încărcătură psihologică. Între care: „casa familială, un bun de preț, de cele mai multe ori obținut cu un credit ce angajează munca de o viață a familiei”.
Centrul de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul bancar are lege. O lege dată la timp, în septembrie 2015. Acum acest for a devenit deja, cum am precizat, funcţional. Dar, Directiva 17 din 2014 pune accent şi pe măsuri de asigurare. Nu pot fi deci eludate. Creditorii să fie obligați să „exercite indulgență rezonabilă și să facă încercări rezonabile de a soluționa situațiile ce apar prin alte mijloace înainte de executarea silită”. Revine, ca un laitmotiv, cuvântul rezonabil. Un cuvânt-cheie al Directivei 2014/17/UE, venind să sublinieze că statele membre, prin acte normative complexe, au obligația să imprime în întregul sistem bancar o judecată sănătoasă, rațională şi cumpănită.
Dar atenţie: Directiva se referă la ajutorarea oamenilor ce nu-și pot achita creditele. Nici un paragraf, nicio frază, nici un cuvânt nu sugerează că li s-ar întinde un colac de salvare și celor care nu vor să plătească. Se impune ocrotire numai și numai pentru cei ce nu pot să plătească.
Din litera și spiritul Directivei răzbate o chemare adresată băncilor, pentru a se angaja într-un proces eficient de îmblânzire a pieței serviciilor financiare. Și, mai ales, adresată statelor, obligate să vină cu legi în scopul îmbunătățirii relației băncilor cu consumatorii de servicii financiare. Dar, fără a schimba ordinea de drept și, mai cu seamă, fără a încălca legitățile economice naturale. Este cert că mecanismul de soluţionare alternativă a litigiilor trebuie să fie adaptat acestor cerinţe ale Directivei. Desigur în limitele pe care i le stabileşte legea.
Va putea fi dată încredere ambelor părți în litigiu, numai în condiţiile în care funcționarea Centrului are la baza un credibil profesionalism și o aleasă moralitate – condiţie pentru a fi asigurată rezonabilitatea cerută de Directivă. Flexibilitatea pentru ca soluțiile oferite să fie acceptate sau nu de către părți, plus eficiență, imparțialitate, transparență sunt alte atribute necesare pentru succesul Centrului.
Toate părțile – Banca Națională a României, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Asociația Română a Băncilor și organizațiile de consumatori, au ajuns la un consens în această privinţă. Aceste cerințe sunt îndeplinite prin colaborare cu experţi în domeniul financiar-bancar.
Membrii Colegiului se ocupă de politica și strategia de funcționare și dezvoltare a Centrului. Ei nu sunt implicați în examinarea și soluționarea litigiilor și se abțin de la a influența sau a da instrucțiuni în acest sens. De asemenea, Colegiul stabilește regulile procedurilor de soluționare și criteriile de selecție a persoanelor ce solicită să fie înscrise pe Lista Conciliatorilor.
Soluționarea litigiului este în mod exclusiv o sarcină a conciliatorilor. Ei sunt persoane cu pregătire juridică sau economică în domeniul financiar-bancar, cu experiență în exercitarea unei activități juridice sau economice de cel puțin 10 ani, cu bună reputație și nu pot fi supuşi unor presiuni care ar putea influența abordarea lor față de litigiu.
Am convingerea că soluţionarea alternativă privind litigiile băncilor cu debitorii lor este reglementată de o lege înţeleaptă. Este rolul nostru să-i dăm viaţă în litera şi spiritul ei, prin conjugare cu Directiva Europeană 2014/17/UE.
Aici pun punct. Îngăduiţi-mi vă rog, în încheiere, să doresc succes acestei conferinţe, care se anunţă a fi un eveniment de importanţă cardinală. Şi de referinţă. Vă mulţumesc!
Bucureşti, 5 octombrie 2017
Facultatea de Drept, Universitatea București