Intrarea României în Primul Război Mondial alături de statele Antantei în august 1916 a reprezentat pentru Banca Națională a României începutul unei perioade de grele încercări, când avutul, prestigiul și oamenii băncii s-au aflat deopotrivă în cumpănă.
Prima dintre aceste încercări a fost sechestrarea depozitelor BNR în aur, în mărci și în coroane austro-ungare aflate la Reichsbank și la alte bănci din Germania și Austro-Ungaria. A urmat înfrângerea suferită de Armata Română la Turtucaia, care a obligat conducerea Băncii să evacueze tezaurul său, garanția bancnotelor aflate în circulație, la Iași. Ulterior, în fața vitregiei vremurilor, conducerea băncii va decide trimiterea tezaurului său la Moscova la 14/27 decembrie 1916.
La puțin timp după aceea, bătăliile pierdute au obligat autoritățile române să decidă retragerea la Iași. Banca Națională a rămas credincioasă menirii sale și a urmat guvernul și casa regală în exilul din capitala Moldovei. La București a rămas o delegație cu atribuții limitate, formată din doi directori (Constantin I. Băicoianu și Nicolae I. Bărbulescu) și din doi cenzori (dr. Constantin Cantacuzino și Constantin Krupensky).
Pentru delegația rămasă în România ocupată, încercările care au afectat prestigiul și bunurile Băncii s-au împletit cu cele care au pus sub semnul întrebării siguranța oamenilor.
Pentru a-și asigura dominația, încă din primele zile ale ocupației, autoritățile germane au recurs la devalorizarea leului și apoi la crearea unor bani de război puși în circulație, la începutul anului 1917, prin secția de emisiune atașată Băncii Generale Române1. În semn de protest, președintele Consiliului de administrație al acestei bănci, Theodor Rosetti, fost guvernator BNR, demisiona din funcția deținută.
1 Leu - Banca Generală Română
(Colecția de fotografii a Arhivei BNR)
Dar acesta era doar începutul, iar încercările delegației Băncii Naționale a României de la București au continuat. Protestând față de intenția autorităților de a rechiziționa o parte din Palatul BNR din strada Lipscani, la 16/29 decembrie 1916, directorul-delegat C.I. Băicoianu a fost arestat și internat la Hotelul Imperial. Ulterior, la 26 februarie/11 martie 1917, la 3,00 dimineața – pentru a evita manifestările de simpatie ale bucureștenilor – directorul Băicoianu a fost dus pe jos la Gara de Nord și trimis cu trenul la Săveni, pe Ialomița, unde a rămas până în octombrie 1917, când a fost transferat în lagărul de la Trojan, din Bulgaria. A rămas acolo împreună cu cenzorul dr. C. Cantacuzino până în decembrie 1917, când au fost eliberați și au plecat la Iași. Atitudinea membrilor delegației BNR nu a împiedicat autoritățile germane să pună sub sechestru sediul băncii din București la 18 februarie/3 martie 1917.
BNR în timpul ocupației germane - carte poștală
Multe au fost încercările la care a fost supusă BNR în timpul ocupației germane, iar dintre acestea putem aminti prevederile Tratatului de pace de la București, semnat la 25 aprilie/7 mai 1918, de către guvernul Alexandru Marghiloman, în care i se impunea României pe lângă pierderi teritoriale și robia economică. Printre altele, statul român era obligat să obțină consimțământul BNR ca depozitele ei vărsate la Banca Imperiului German să rămână oprite drept garanție pentru serviciul datoriei publice a României față de supușii germani pe timp de cinci ani.
Pentru a da întreaga măsură a umilințelor suferite, amintim în încheiere distrugerea de către autoritățile germane a soclului pe care banca îl pregătise pentru statuia ctitorului său, Eugeniu Carada, aflat la intersecția străzii Karagheorghevici (astăzi strada Eugeniu Carada) cu strada Lipscani. Acest veritabil atentat la memoria instituției a fost înfăptuit sub pretextul lărgirii primei străzi. După câțiva ani, în 1924, Banca Națională a României avea să inaugureze în același loc monumentul dedicat lui Eugeniu Carada.
În ciuda tuturor încercărilor din anii 1916-1918, Banca Națională a României, așa cum spunea Constantin I. Băicoianu, „conștientă de misiunea ei întru activarea vieții naționale a României, /.../ nu s-a plecat vrăjmașului, ci a înfruntat furtuna cu bărbăție și credință, Încrezătoare în dreptatea cauzei sale, care își găsea izvorul în actul ei constitutiv, ea a așteptat cu resemnare ziua marii judecăți, care nu a întârziat să vină”.