Iniţial, eu îmi propusesem să fac un scurt studiu despre tema aflată în dezbatere, dar nu a ieşit scurt şi atunci vreau să vă amintesc ce spunea Winston Chuchill: „Astăzi am să ţin un discurs lung. Nu am avut timp să pregătesc unul scurt”. Maniera în care am abordat subiectul este asemănătoare cu cea în care se discută în prezent, începând din 2007-2008, despre criza economică. Este ca o melodie preferată, ca o eternă poveste. Cuvântul criză este acum pe buzele tuturor, iar eu am exprimat de multe ori părerea că este un adevărat abuz legat de această noţiune. Se foloseşte pentru orice, pentru a acuza, pentru a te scuza, pentru a te lăuda. Pornind de la aceste constatări, probabil că mesajul principal al prezentării mele este că nimic nu este nou sub soare. O să vedeţi că, aproape în aceeaşi manieră, presa din anii ′30 discuta despre criză. Şi atunci, la fel ca şi acum, se împărţeau felicitările politice şi multe alte lucruri se repetă. Într-o abordare mai riguroasă, putem spune că şi în 1929, ca şi acum, criza a apărut după o perioadă de mare glorie. Aşa se întâmplă în evoluţia ciclică a societăţii umane. După ce creşti, creşti, creşti, se produce o reacţie umană firească şi apare euforia, care cucereşte societatea. Apoi, degringolada este cu atât mai mare sau criza este cu atât mai adâncă, cu cât perioada de avânt a fost mai puternică. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat în ′29-′33, pentru că imediat după război a fost o perioadă de boom industrial.

Preluând formulări din analizele vremii, precizez că premisele crizei de atunci se regăsesc în: dezvoltarea rapidă a inovaţiilor tehnice şi ştiinţifice din primele decenii ale secolului XX, fapt ce a creat un decalaj între capacitatea industriei de a furniza produse competitive şi capacitatea oamenilor de a le cumpăra; avântul activităţilor economice şi creşterea nemăsurată a stocurile de mărfuri şi produse; supraevaluarea unor active şi acţiuni, mai ales în domeniul imobiliar; activitatea bursieră care înflorise, pentru că investiţiile la bursă erau percepute ca o posibilitate de a obţine „easy money” şi pentru că nu existau reglementări clare în domeniu; strategia băncilor, care şi atunci, ca şi acum, erau învinuite, pe drept sau pe nedrept, că îşi extinseseră politica banilor ieftini şi că ofereau împrumuturi cu multă uşurinţă, alimentând astfel psihoza consumului.

Pentru că excesele fuseseră foarte mari, în primul rând, în Statele Unite, scadenţa a venit mai întâi la Bursa din Wall Street. La 24 octombrie 1929, în joia neagră, trendul bursier s-a transformat rapid dintr-unul crescător într-unul în scădere. Valoarea acţiunilor a început să scadă, investitorii au început să vândă, preţurile bursiere au ajuns la cote minime şi de aici s-a instalat panica. Când panica se instalează într-o societate, revenirea este foarte dificilă. Cum spunea presa vremii, zeul modern, care devenise între timp dolarul, cel care înlocuise parţial lira sterlină ca monedă internaţională, îşi arătase, mai mult ca niciodată, neputinţa.

Pentru că telecomunicaţiile nu erau dezvoltate ca astăzi, la Bucureşti veştile au ajuns câteva zile mai târziu, când în ziarul „Universul“ apare informaţia că „la Bursa de efecte din New York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane acţiuni. Şedinţa a decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“.

Cu toate acestea, la sfârşitul anului 1929, în România încă se mai vorbea de „criza lor”, iar viitorul mioritic se vedea în culori frumoase. În ziarul „Universul“ din 10 noiembrie 1929, deci la mai mult de o lună de la declanşarea crizei, Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, publica o Scrisoare către plugari, care mi se pare semnificativă şi, deşi îl admir pe Ion Mihalache, mă refer la aceasta pentru că vreau să redau atmosfera epocii. El îi sfătuia pe ţărani să se arunce în braţele băncilor pentru că „agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“.

Cum era de aşteptat, efectele crizei nu s-au simţit direct în România. Bursa de la Bucureşti era mică, iar prăbuşirile au fost la început minore, însă, aşa cum spunea Victor Slăvescu, criza s-a instalat în valuri succesive. O să vă prezint această succesiune, pentru că este interesantă şi pentru că, într-un fel, putem să întrevedem şi ce s-a întâmplat în România după 2007-2008.

Începutul a fost „criza preţurilor”, adică primul val. S-a făcut simţită mai întâi la nivelul comerţului exterior, prin scăderea impresionantă a preţurilor produselor exportate de România pe pieţele internaţionale: cereale, petrol, lemn, vite. Când se vorbeşte de scăderea preţurilor, percepţia populaţiei este că se întâmplă un lucru bun. Dar, s-a dovedit că nu a fost un lucru bun. Deoarece „criza preţurilor” a fost legată de comerţul exterior, în epocă s-a acreditat ideea că, pentru România, criza era un articol de import şi nu ne va afecta. Dar ne-a afectat, pentru că a urmat al doilea val, respectiv „criza veniturilor”.

După scăderea preţurilor, pe cale de consecinţă, toţi cei care exportau atât producătorii agricoli, cât şi cei din industrie, au suferit o cădere a veniturilor. Vă mai aduc aminte că anul 1929 a fost un an agricol foarte bun. Toată lumea era fericită că are producţie mare. Dar când a fost la valorificare, dintr-o producţie mare s-au obţinut venituri mici. Pentru că nu au mai putut să exporte, producătorii lucrau în pierdere şi nu şi-au mai acoperit cheltuielile de producţie, fapt ce a determinat apariţia celui de al treilea val, „criza de consum”.

Scăzând veniturile a scăzut şi consumul. Având în vedere că angajaţii din economie şi agricultură, salariaţii publici, liber profesioniştii, precum şi cei din învăţământ şi sănătate au resimţit reducerea veniturilor, scăderea puterii de cumpărare a fost un fenomen general economic şi unul dintre indiciile cele mai evidente ale crizei, care s-a resimţit începând cu 1930-1931.

A urmat „criza producţiei”. Scăzând puterea de cumpărare şi consumul, producţia internă, de asemenea, s-a prăbuşit şi ea. Comerţul a fost destabilizat, volumul vânzărilor a scăzut şi durata stocurilor a crescut. Cu marfa nevândută, comercianţii nu mai puteau face comenzi noi şi, astfel, s-a ajuns la această „criză de producţie”. Cu depozitele pline de marfă şi fără cumpărători, fabricanţii nu mai investeau în materii prime şi în mână de lucru, iar „criza de producţie” s-a dus în al cincilea val, care a fost „criza locurilor de muncă”.

Şomajul reprezenta o mare ameninţare pentru populaţie, cu toate că industria românească nu era foarte dezvoltată şi cea mai mare parte a populaţiei era în mediu rural. Dar nimeni nu uitase suferinţele provocate de lipsa locurilor de muncă în timpul războiului. Foarte sugestiv pentru felul în care percepea opinia publică această problemă este un reportaj din publicaţia „Realitatea ilustrată”, din 25 septembrie 1930, când deja se ajunsese la al cincilea val. În reportaj lucrurile sunt prezentate poate mai dramatic decât erau în realitate, dar cred că este semnificativ ca să înţelegem atmosfera vremii: „Cruciadele au introdus lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea”;

În „Calendarul ziarului Universul” din 1934, situaţia şomajului cronic, deşi prezentată doar în cifre, este şi mai impresionantă. După datele Biroului Internaţional al Muncii de la Geneva, la 15 august 1934, numărul şomerilor înregistraţi şi indemnizaţi era de 4.104.000 în Germania, ceea ce explică maniera în care a câştigat Hitler puterea; 2.142.000 în Anglia; aproape 700.000 în Italia; aproape 200.000 în Austria şi peste 200.000 în Polonia, la fel şi în Cehoslovacia. România este înscrisă cu 32.000 de şomeri, cu precizarea că este o evaluare aproximativă, din anul 1931. Deci, nici cel puţin nu aveam o statistică corectă a şomajului. După această criză a locurilor de muncă, legat însă de toate celelalte valuri, a urmat „criza finanţelor statului”.

Cum era şi normal, pe o activitate economică în scădere, cu venituri scăzute atât la producători, cât şi la consumatori, veniturile bugetare s-au prăbuşit şi finanţele statului au intrat în degringoladă. Legăturile dintre starea economiei şi bugetul statului fiind atât de strânse, este de la sine înţeles că a urmat acutizarea „crizei finanţelor statului”. Resimţind efectele crizei, guvernaţii au trecut la diminuarea cheltuielile materiale, în acest fel piaţa fiind privată de un client, cândva, puternic. Presa consemnează acest fenomen şi scrie despre guvernele care au trecut brusc la economii după o eră de risipă şi de cheltuieli excesive. Concomitent, s-au micşorat salariilor angajaţilor statului, diminuând astfel puterea de consum a acestora şi agravând „criza de consum”. De asemenea, scăderea veniturilor populaţiei a determinat şi regresul puterii de contribuţie a cetăţenilor la impozite, precum şi scăderea puterii de consum a articolelor monopolizate, care, de asemenea, aduceau venituri la stat.

S-a ajuns la al şaselea val, „criza de încredere”. Dacă citim ceea ce se publica în epocă, devine evident că toată lumea era cuprinsă de panică, iar „criza de încredere” domina starea de spirit a oamenilor. Zvonurile prindeau cu uşurinţă, se credea orice şi era ascultat oricine. Cum foarte plastic spunea Victor Slăvescu, într-o conferinţă ţinută în anul 1932, „neîncrederea este pretutindeni. Neîncrederea este în aer. Nimeni nu se mai încrede. Toată lumea crede orice”.

Criza economică generală, începută în anul 1929, prin toate componentele ei, s-a constituit într-un atac violent asupra stării de spirit a populaţiei. Aşa cum explica presa, de aici şi până la „criza morală” nu a mai fost decât un pas. Oamenii s-au împărţit repede în „perdanţi” şi „câştigători”. Cei mai mulţi erau „perdanţii”, copleşiţi de greutăţi şi de nesiguranţă, îşi pierdeau locurile de muncă, economiile, locul şi rolul în societate. Glasul lor nu se mai auzea în cetate. În schimb puteau fi auziţi „câştigătorii”. Mult mai puţini, dar mult mai puternici, aduceau în societate modelul învingătorului care ia totul, fără scrupule, dispus la orice compromis.

Criză de încredere, criză morală, unde credeţi că s-a ajuns ? La „criza bancară”. Poate mai mult decât celelalte aspecte ale crizei generale, „criza de încredere” şi „criza morală” au agravat „criza bancară”. Criza bancară din România a atins apogeul în 1931 şi 1932, când băncile au fost asaltate de clienţii lor, care şi-au retras precipitat banii şi i-au pus la saltea, cum zicea românul. Astfel, au dispărut de pe piaţă mari sume de bani, iar acest fapt a agravat şi mai mult criza generală. Alţii şi-au amintit că „banul e o mică roată ce-nvârteşte lumea toată” şi, pentru mai multă siguranţă, au cumpărat devize străine şi aur, ceea ce a slăbit şi mai mult leul, pe care, de altfel, toată lumea susţinea că îl doreşte puternic. Cauza imediată a acestei situaţii a fost acutizarea crizei bancare din Europa Centrală, materializată în 1931 prin falimentul Credit Anstalt din Viena. Aici trebuie însă consemnat că, în afara efectelor dezastroase ale crizei economice generalizate, sistemul bancar din România a avut de suferit şi din alte cauze, precum: numărul mare al băncilor slab capitalizate. A existat în anii ′20 un adevărat boom bancar. S-au înfiinţat câteva sute de bănci, unele mici, iar dintre acestea unele nesănătoase; administrarea nechibzuită a banilor acumulaţi de la deponenţi şi încălcarea, de către conducătorii băncilor, a propriilor norme prudenţiale. Se practica şi atunci, chiar mai mult decât în prezent.

Băncile au fost ajutate să facă faţă acestei situaţii de către Banca Naţională, care a salvat practic sistemul bancar din România, desigur parţial, pentru că am avut şi falimente, dar sistemul a fost salvat. Banca Naţională a pus mari sume de bani la dispoziţia băncilor, pe calea reescontului, care se făcea în sala de marmură a băncii. În anul 1931, băncile comerciale au primit credite în sumă de 6,3 miliarde lei, o sumă colosală pentru acea perioadă. Eu nu mi-am propus să vorbesc despre „criza bancară” pentru că în programul simpozionului sunt lucrări care vor analiza aceste probleme, dar vreau vă dau câteva cifre ca să vedeţi cum o perioadă de avânt nemăsurat este urmată, în general, în istorie, de o perioadă de prăbuşire nemăsurată. Uitaţi ce spune Enciclopedia României, lucrare monumentală publicată în anul 1943: în perioada 1919-1928, în România Mare, numărul societăţilor bancare a crescut de la 486 la peste 1.000, iar numărul cooperativelor de credit şi al băncilor populare mici era în anul 1928 de 4.743. Desigur, multe erau bănci mici, afaceri de familie, dar a crescut şi numărul marilor bănci, precum şi forţa lor. Cum s-au comportat acestea am mai spus. Unele dintre ele au dat faliment, altele au rezistat. Am să citez numai cinci sau şase cazuri.

Banca Românească, banca liberalilor, s-a dovedit cea mai puternică bancă cu capital românesc. Deşi angajamentele au scăzut de la 3,3 miliarde lei, în anul 1930, la 1,4 miliarde lei, în anul 1932, Consiliul de administraţie al bănci, care în 1931 era prezidat de I.G. Duca, a reuşit să evite falimentul prin creşterea angajamentelor din reescontul efectelor comerciale la Banca Naţională, prin spirit de prevedere în efectuarea plasamentelor, garantate cu valori uşor de mobilizat şi prin încasarea unei părţi din împrumuturile acordate de bancă în cont curent.

Banca de Credit Român şi-a păstrat o poziţie puternică în industrie şi s-a salvat de la faliment, cu toate că a fost afectată de incapacitatea întreprinderilor-client de a-şi rambursa creditele. Banca Marmorosch-Blank, una dintre cele mai mari bănci ale României, în octombrie 1931 a ajuns în situaţia critică de a solicita acordarea concordatului preventiv, practic a intrat în lichidare. A fost una dintre prăbuşirile celebre. Chiar la sfârşitul anului 2011, în cadru simpozionului cu tema Istorii financiare din Centrul vechi al Capitalei, organizat de noi în colaborare cu revista „Istorie şi Civilizaţie”, s-a discutat în detaliu despre creşterea şi descreşterea acestui mic imperiu bancar, demn de o povestire a la Cantemir. Este adevărat că Marmorosch-Blank, bancă mare, care făcea parte din giganţii României, a fost afectată de prăbuşirea marilor bănci germane şi austriece, dar, în cazul ei, am avut în mod clar şi o administrare incorectă a fondurilor acumulate, precum şi o încălcare a moralităţii şi a regulilor de conduită bancară. Ziua de 21 octombrie 1931 poate fi considerată „ziua neagră” a băncii, când strada Doamnei, care era dominată de Palatul Marmorosch-Blank, o clădire superbă, care există şi în prezent, s-a transformat într-o mare de oameni care încercau să ajungă la ghişee.

Banca Chrissoveloni a pierdut foarte mulţi bani, în special pentru că era implicată în finanţarea comerţului exterior şi deţinea acţiuni la societăţi care exportau cereale, vite, petrol, cherestea. A fost obligată să-şi micşoreze capitalul şi, practic, a intrat sub protecţia Băncii Naţionale. O chestiune mai deosebită este faptul că la dificultăţile băncii a contribuit şi finanţarea lucrărilor la Palatul Chrissoveloni, realizat de arhitecţii George Matei Cantacuzino şi August Schmiedigen. Proprietarul, Jean Chrissoveloni, a dorit să facă cea mai frumoasă clădire de bancă din acea vreme şi, pe de altă parte, cea mai modernă. Se spune că atunci când antreprenorul principal a venit cu devizul final, banca avea deja mari dificultăţi financiare şi, după ce s-a uitat la prima, la a doua, la a treia pagină şi a văzut suma totală, bancherul şi-a dat ochelarii jos şi a spus: mâine merg la Banca Naţională să cer protecţia falimentului.

Banca Comercială Română a pierdut multe dintre participaţiile sale industriale, cu excepţia celor de la „Steaua Română”, ceea ce a contribuit la evitarea falimentului. Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Comerţului din Craiova, Banca Agricolă, Banca Berkowitz au dat faliment. Sediul Băncii Berkowitz este, după cum ştiţi, clădirea refăcută, aflată la intersecţia străzilor Lipscani şi Smârdan. Banca Generală a Ţării Româneşti, al cărui palat se află pe strada Lipscani, faţă în faţă cu Palatul Băncii Naţionale, este cea care în timpul Primului Război Mondial a emis leii de război ai Germaniei.

Acum, foarte pe scurt, despre rolul Băncii Naţionale, aflată şi atunci, ca şi acum, în centrul sistemului bancar. În perioada premergătoare crizei, banca a trecut printr-o vastă reorganizare, impusă, în primul rând, de constituirea României Mari. În 1925, printr-o convenţie încheiată cu statul român, capitalul social al băncii a fost mărit de la 30 milioane lei la 100 milioane lei, iar statul român a revenit printre acţionarii băncii, cu o participare la capitalul său social în proporţie de 33%. Această situaţie s-a modificat în anul 1929, când, prin Legea pentru stabilizare monetară, capitalul băncii a crescut la 600 milioane lei, iar participarea statului a fost redusă la 10%, aspecte prin care se intenţiona creşterea independenţei Băncii Naţionale, mărirea lichidităţii portofoliului şi lărgirea cadrului operaţiunilor.

Mai trebuie să spunem că stabilizarea monetară a fost, din punct de vedere al momentului, o măsură total neinspirată. De multe ori ţara noastră a avut inspiraţii, dar şi mari neinspiraţii istorice. Legea de stabilizare a fost promulgată cu câteva luni înaintea declanşării crizei, care a prins ţara cu mari dezechilibre în finanţele statului, cu datorii mari şi cu creditorii pe capul nostru, cum se spune. Atunci FMI-ul era reprezentat de câteva mari bănci străine, iar rolul lor în istoria Băncii Naţionale o să fie prezentat pe larg, astăzi, în cadrul unei comunicări. Cei doi reprezentanţi ai creditorilor, Charles Rist şi Roger Auboin, stăteau în clădirea băncii şi controlau operaţiunile, ceea ce nu s-a întâmplat cu FMI-ul, pentru că în lumea modernă nu trebuie să fii controlat, ci trebuie să raportezi. Se numeşte transparenţă şi este o altă manieră de globalizare, pentru că nu raportăm numai noi. Toate băncile centrale raportează publicului operaţiunile pe care le realizează.

În continuare, am pregătite foarte multe consideraţii despre inspiraţiile sau neinspiraţiile, ca să rămân în cadrul acestor termeni, măsurilor economico-financiare din epoca pe care o analizăm. Fără să mă mai opresc asupra lor, enunţ doar două dintre acestea: asanarea şi conversiunea datoriilor agricole, o temă în sine, şi asanarea sistemului bancar prin legea din anul 1934, de asemenea o temă interesantă, pe care, aşa cum am spus, nu o abordez acum. Vreau doar să vă citez din economiştii vremii, ca să vedeţi cum se repetă istoria şi cum seminarii de acest fel sunt mai mult decât binevenite.

Într-o pildă de înţelepciune pentru mulţi dintre noi, economistul Virgil Madgearu, în lucrarea sa Evoluţia economiei româneşti după Războiul Mondial, spunea că stabilizarea efectuată în 1929 s-a legiferat într-un moment în care nu exista niciuna din condiţiile prealabile necesare efectuării unei operaţiuni financiare de o asemenea importanţă pentru economie şi o caracteriza ca o măsură forţată. El arata că în anul 1928, când au început pregătirile pentru stabilizare, balanţa comercială avea un deficit de 5,2 miliarde lei, balanţa plăţilor se echilibrase numai prin creditele pe termen scurt şi prin devizele cedate de Banca Naţională, bugetul avea un deficit de 2,5 miliarde lei, tezaurul era încărcat cu angajamente neacoperite de 6,2 miliarde lei, preţurile interne erau mai ridicate decât puterea de cumpărare a leului în străinătate, stocul de devize al Băncii Naţionale era epuizat şi criza economică mondială în plină desfăşurare.

Vreau să vă mai citez din presa vremii, de exemplu despre cronica anului 1929, aşa cum a rămas ea consemnată în „Calendarul ziarului Universul”, din anul 1930: „pacea internă n-a făcut niciun pas înainte, întrucât raporturile dintre Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Liberal şi Partidul Poporului sunt foarte încordate, situaţia economică nu s-a îmbunătăţit, uşurările promise nu au venit, dimpotrivă, impozitele au sporit. Diferitele categorii profesionale nu simt nicio ameliorare. Funcţionarii şi pensionarii o pot confirma, în special. Stabilizarea, dusă de guvernul precedent până aproape de sfârşit, nefiind aplicată cu competenţa cerută de o asemenea operaţiune capitală, n-a dat roadele aşteptate, eficacitatea ei afirmându-se într-o măsură prea redusă. Dacă nu s-a înregistrat un salt spre normalizare, în schimb au slăbit unele resorturi care funcţionaseră mai bine. /…/. Recolta din 1929 a fost superioară altora. Bine exploatată sub raportul intereselor statului, ea ar fi satisfăcut multe nevoi rămase neacoperite. Nu s-a văzut agerimea concepţiei şi destoinicia realizării”.

Foarte sugestiv este şi articolul intitulat Anul economic din „Almanahul ziarului Curentul”, al lui Pamfil Şeicaru, din care aflăm că anul 1930 a fost „un an economic din cei mai grei, despre care nimic bun nu putem scrie. Anul tuturor deziluziilor, anul mizeriei totale. Nu exagerăm cu nimic, poate chiar nu putem descrie situaţiunea aşa cum este în cruda sa realitate. Agricultura deficitară (poate falimentară), industria cu porţile închise şi cu şomerii tot mai numeroşi, comerţul cu poliţe protestate şi spectrul falimentului, funcţionarii statului cu sabia lui Damocles, sub forma statutului deasupra capului¹ şi cu salarii de mizerii /…/ producţiunea, în general, sugrumată de o fiscalitate excesivă, regiile autonome, inovaţie economică a anului 1930, deficitare, cooperaţia cu portofolii dubioase de miliarde, preluate pe spinarea contribuabilului răbdător, telefoanele concesionate, dar lucrările neîncepute, şoselele refăcute după faimosul sistem Steward², industria petrolului speculată după bunul plac al trusturilor mondiale, pâinea de 4 ori mai scumpă decât grâul şi mălaiul de 5 ori mai scump decât porumbul, preţul cerealelor scăzut sub cheltuielile de producţiune, iar peste frontieră concurenţa sălbatică şi urmele efectelor primului dumping sovietic. /…/.Anul se încheie într-o atmosferă de cumplită criză şi deznădejde. Capitalul străin, faimosul capital străin, întârzie mereu colaborarea cu noi, partidele politice se înjură şi îşi aruncă răspunderea reciproc. Ţara suferă şi dezastrul cel mare se apropie”.

Desigur, sunt citate ale vremii. Putem să înţelegem multe din ele. Vă reamintesc doar ce spunea profesorul Costin Murgescu: „A căuta răspunsuri nu înseamnă întotdeauna să le şi găseşti”, dar, continua domnia sa, „strădania de a discuta şi analiza problemele poate stimula găsirea unor soluţii”.

Şi, în final, ceva simpatic, o întrebare care frământa presa din anul 1932: au provocat femeile criza mondială ? Revista „Realitatea ilustrată”, din martie 1932, ne aduce aminte că „un proverb francez îndeamnă ca în orice bucluc să cauţi femeia”, dar, spune autorul în continuare, „noi credem că e cu totul exagerată această generalizare. Există multe buclucuri în care femeile nu au niciun amestec, numai că în cazul crizei, fără voie, femeile sunt vinovate. /…/. Înainte de război, 90% dintre femei erau măritate, soţii şi mame. Însumând peste 100 de milioane, ele nu aveau ocupaţie productivă. Îngrijeau de gospodărie şi de copii. Războiul a grăbit mult procesul de emancipare a femeii. /…/. Când jumătate din braţele productive au părăsit lucrul, spre a lupta pe fronturi, a fost nevoie să se recurgă la femei, pentru că numai astfel populaţia rămasă acasă şi-a putut continua viaţa. Aproape 50 de milioane dintre tovarăşele bărbaţilor au luat asupra lor sarcina de a-i înlocui în angrenajul social, în aşa fel încât lumea să nu se oprească din mers. După terminarea războiului însă, n-a mai fost posibil să se determine o demobilizare a femeii. Ele au rămas la posturile lor. /…/. Câtă vreme omenirea trebuia să-şi vindece rănile produse de război /…/, munca umăr la umăr a bărbatului şi a femeii a fost salutară. Mai târziu însă, când producţia a trebuit să fie redusă, femeia a început să devină o concurentă supărătoare. Numărul factorilor productivi s-a înmulţit cu 50% şi producţia a sporit. Faţă de cerere, ofertele de braţe de muncă au devenit o dată şi jumătate mai numeroase. Salariile s-au micşorat, puterea de consumaţie a lucrătorilor a trebuit să scadă, ei fiind salarizaţi mai prost. O urmare logică a fost acumularea de bunuri. După cum vedem, femeile sunt cauza crizei, prin aportul de muncă pe care l-au adus o dată cu emanciparea lor”. În final, autorul concluzionează: „Bineînţeles că nu pot fi făcute vinovate de ceea ce s-a întâmplat, dar nu e mai puţin adevărat că ele au provocat criza economică.”

Foarte interesantă concluzie !

Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat.

¹ Referire la Statutul funcţionarului public, legiferat în anul 1923.

² Referire la contractul încheiat cu firma engleză Stewart, pentru construirea şoselei Bucureşti-Braşov, în condiţii care dezavantajau România. Lucrarea nu a fost executată din cauza nerespectării clauzelor contractului de către societatea constructoare, dar statul român a trebuit să plătească acesteia 200.000.000 lei ca „despăgubiri” şi cheltuieli de judecată.