Domnule Ambasador al Republicii Franceze
Distinsă asistenţă
Mă onorează decizia Preşedintelui Republicii Franceze, domnul Nicolas Sarkozy, de a-mi acorda insigna de ofiţer al celui mai prestigios ordin al Franţei. V-aş fi recunoscător, Domnule Ambasador, dacă i-aţi transmite preşedintelui Franţei întreaga mea gratitudine.
Vă rog totodată, Domnule Ambasador, să-mi îngăduiţi să vă mulţumesc Dumneavoastră şi colaboratorilor Dumneavoastră pentru această primire şi, desigur, pentru ceremonia organizată în cadrul ospitalier al Ambasadei Franţei la Bucureşti.
Dacă am înţeles bine, Domnule Ambasador, înalta distincţie este acordată nu doar pentru cariera mea în slujba ţării mele, ci şi Băncii Naţionale a României, a cărei politică monetară – aşa cum aţi subliniat şi Dumneavoastră – a făcut ca România să nu se confrunte cu o criză financiară. Vă rog să primiţi, Domnule Ambasador, recunoştinţa mea şi a echipei Băncii Centrale a României pentru aceste aprecieri.
Doamnelor şi Domnilor
În septembrie 2010, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Ateneul Român, am încheiat seria de manifestări dedicate celei de-a 130-a aniversări a întemeierii Băncii Naţionale a României. La sărbătoarea noastră ne-am bucurat de prezenţa, ca oaspete de onoare, a unui francez pe care îl preţuiesc foarte mult, domnul Jean-Claude Trichet, Preşedintele Băncii Centrale Europene. Am spus, atunci, că dacă ar fi să caut câteva cuvinte cheie pentru a defini ce a însemnat de-a lungul timpului dar şi ce înseamnă astăzi Banca Naţională a României, acestea sunt cu certitudine: o instituţie solidă, stabilă, credibilă, reformatoare şi dinamică.
Am adăugat că reforma profundă şi benefică prin care a trecut instituţia noastră, în ultimii 20 de ani, reconectarea la Sistemul European al Băncilor Centrale nu ar fi fost posibile fără sprijinul primit, sub diverse forme, din partea altor bănci centrale şi a instituţiilor financiare internaţionale. Acest sprijin încorporează cu deosebire aportul prietenesc şi competent al Băncii Franţei, sub forma asistenţei tehnice acordate în perioada 1991-2007.
Îmi amintesc cu plăcere de dragul meu prieten Pascal Bouvier, care ne-a acordat asistenţă tehnică privind operaţiunile de politică monetară. Îmi amintesc, de asemenea, de doamna Danielle Noirclerc-Schonberg, precum şi François Bouchard, persoane cheie care au dat viaţă programelor de asistenţă tehnică pe care le-am primit de la Banca Franţei prin acordurile de twinning (jumelage) finanţate de Uniunea Europeană. Cele două programe au fost semnate la Bucureşti de Guvernatorii Băncii Franţei, oameni remarcabili, care au dorit să ne încurajeze personal în efortul de transformare pe care îl făceam: Guvernatorul Jean-Claude Trichet, în anul 2000 şi Guvernatorul Christian Noyer, în anul 2005.
De altfel, cariera mea profesională a fost profund influenţată de şansa de a coopera direct şi cu alte personalităţi franceze marcante în domeniul monetar şi financiar – ca Michel Camdessus şi Jacques de Larosière. Este datoria mea de onoare în a sublinia aici cât de importante au fost contactele mele cu aceşti colegi francezi în întărirea convingerilor mele legate de importanţa creşterii durabile sau bunei guvernanţe economice.
Mai trebuie să amintesc că formarea mea profesională, ca student la Academia de Studii Economice din Bucureşti la sfârşitul anilor '60 şi ca tânăr cercetător la Institutul de Economie Mondială la începutul anilor '70 a fost influenţată de ideile economiştilor francezi. Şi atunci, ca şi acum, era o perioadă de mari transformări şi reformă a sistemului monetar – financiar internaţional.
Celebra formulare a lui Jacques Rueff din anii '60 a ”deficitului fără lacrimi” cu referire la asimetria corecţiilor balanţelor de plăţi în condiţiile etalonului aur – dolar din sistemul Bretton Woods, are rezonanţe aparte în mintea mea acum, la încheierea unui ciclu lung de peste 40 ani, când încerc să întrevăd cum vor fi reduse marile dezechilibre economice şi financiare mondiale, pe care le-aţi amintit şi dumneavoastră, domnule Ambasador. Vă împărtăşesc preocuparea – creşterea viitoare nu se poate construi pe aceleaşi baze ca cele pe care s-a construit în trecut. Va trebui, într-adevăr să prevenim vulnerabilităţile şi să evităm excesele pe care criza ni le-a relevat.
După cum aţi menţionat şi dumneavoastră, domnule Ambasador, reforma sistemului financiar internaţional ridică trei probleme majore: vulnerabilitatea generată de volatilitatea fluxurilor de capital, insuficienţa activelor de rezervă sigure şi nevoia de coordonare a politicilor economice, inclusiv în domeniul schimburilor. În continuare, mă voi referi la primele două.
Despre volatilitatea fluxurilor de capital
Opiniile Băncii Naţionale a României în acest domeniu au fost deja expuse în cadrul Consiliului General al Băncii Centrale Europene. Am făcut acest lucru deoarece intrările masive de capitaluri în perioada 2005 – 2008 şi ieşirile după declanşarea crizei în toamna lui 2008 au complicat conducerea politicii monetare şi au afectat masiv ciclul economiei româneşti. În mod deosebit am subliniat îngrijorarea noastră privind vulnerabilităţile create de dominanţa creditelor în valută pentru ţările est – europene (România fiind inclusă aici), îngrijorare împărtăşită de preşedintele Jean – Claude Trichet.
Insuficienţa activelor de rezervă sigure – a doua problemă majoră pe care aţi evocat-o, domnule Ambasador – mă trimite din nou cu gândul la experienţa ciclului de reformă anterior pe care l-am trăit. Crearea „ex nihilo” în 1968 a activului de rezervă al Fondului Monetar Internaţional şi anume Drepturile Speciale de Tragere (numit atunci aurul – hârtie) s-a suprapus cu explozia de lichidităţi internaţionale sub formă de eurodolari generată de deficitul masiv al balanţei de plăţi americane rezultat din finanţarea războiului din Vietnam. Crearea aurului – hârtie a fost însoţită de o serie de crize valutare, iar în final, de prăbuşirea sistemului Bretton Woods în august 1971. Jurnaliştii francezi au comparat atunci crearea drepturilor speciale de tragere ca fiind o ”irigaţie în timp de potop”.
Reţin formularea întrucât cu aceasta a fost taxată şi lucrarea mea de diplomă pentru absolvirea Academiei de Studii Economice, în care susţineam necesitatea unui activ de rezervă sigur şi controlabil de către comunitatea internaţională. Comisia de examinare a apreciat lucrarea ca fiind inoportună şi nefundamentată (irigaţie în timp de potop) şi a propus iniţial neacordarea notei de trecere. După multe emoţii şi o lungă argumentaţie am primit notă de trecere. Am înţeles mai bine câte faţete are o problemă monetară internaţională.
Mi-am adus aminte de această experienţă peste 20 de ani când am ajuns guvernatorul Băncii Naţionale a României şi a trebuit să propun strategia de reclădire a rezervelor internaţionale ale ţării: cât din rezervă în dolari, cât în aur…? Îmi aduc din nou aminte de această chestiune, acum, după alţi 20 de ani, când se ridică problema unui activ sigur de rezerve internaţionale şi, foarte apropiat de situaţia de la începutul anilor 70, lichiditatea internaţională pare să crească în mod excesiv.
Evocarea acestor momente oficiale, îmi trezeşte şi amintiri despre legăturile mele personale cu Franţa. Vă mărturisesc că sunt puternice. Ele îşi au rădăcinile în copilărie. În familia mea, din zona Vâlcei, Franţa era ades prezentă. Nu pot uita povestirile bunicului, veteran de la Mărăşeşti, purtând cu mândrie o mustaţă a la Napoleon al III-lea, şi care, fascinat de figura generalul Henri Berthelot, îi evoca contribuţia la refacerea armatei române în timpul primului război mondial. Tot aşa cum nu pot uita că pe noptiera tatălui meu, era mereu „Le petit Larousse”, ediţie 1936, cu foiţă, tom pe care îl deschideam mereu cu respect şi care mă introducea în altă lume decât cea pe care o vedeam eu în România anilor ’50.
De altfel, mărturisesc acum, copilăria mea a fost frumos colorată de cărţile lui Alexandre Dumas, Jules Verne, Victor Hugo, iar la cinematograf de filme cu Gérard Philipe, Jean Marais, Fernandel sau Bourvil. Mai târziu, în ultimii ani de liceu şi în vremea studenţiei, când România a cunoscut o perioadă de deschidere, orizontul meu se lărgea cu scrierile lui Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Lévi-Strauss, Louis Althusser şi cu „sfidările” lui Jean-Jacques Servan-Schreiber. Iar „Rinocerii” dramaturgului Eugène Ionesco, jucată la Bucureşti cu maestrul Radu Beligan în 1968, a fost o reprezentaţie ce nu poate fi uitată. Tot în 1968, vizita generalului De Gaulle mi-a produs o impresie puternică. Mie şi tuturor românilor.
Din septembrie 1990, de când sunt guvernator, legătura mea cotidiană cu Franţa s-a realizat într-un fel, lucrând în Palatul Vechi al Băncii Naţionale a României din strada Lipscani. O clădire în perfectă armonie clasică concepută de doi arhitecţi francezi: Cassien Bernard, elev şi colaborator al lui Charles Garnier, şi Albert Galleron. Ion Mincu, părintele arhitecturii româneşti moderne nota în lecţiile sale că este cea mai frumoasă clădire a Bucureştilor.
Palatul vechi al Băncii Naţionale a României ne aminteşte şi de faptul că fondatorul instituţiei, Eugeniu Carada, era foarte apropiat de Franţa, unde şi-a făcut studiile. Datorită lui, legea de constituire a Băncii Naţionale a României din anul 1880, organizarea sa internă şi sistemul său contabil au fost de inspiraţie franceză. În 1881, tot Eugeniu Carada a încheiat cu Louis Dumont, cavaler al Legiunii de Onoare, directorul Societăţii Anonime „Papeteries du Marais et de Saint Marie” din Paris, Convenţia privind furnizarea hârtiei necesare emisiunii biletelor de bancă ale BNR. Ulterior, cu ajutorul Băncii Franţei, Banca Naţională a României a tipărit primele bancnote româneşti.
Aş putea spune, fără să greşesc, că leul nostru s-a născut francez cu toate că denumirea provine de la o veche monedă olandeză de argint. Pentru că Legea monetară din 1867 a fost concepută cu faţa la Uniunea Latină. La Franţa, aşadar. Se prevedea confecţionarea monedelor metalice după modelul celor din Franţa. Iar legea stipula: „Monedele de aur şi de argint ale Franţei, Belgiei, Italiei şi Elveţiei se vor primi în ţară la toate casele publice deopotrivă cu moneda legală a ţării”. Vocaţia europeană a României era astfel exprimată cu tărie, relevând cu deosebire legăturile trainice cu Franţa.
Doamnelor şi Domnilor
Nu pot să închei aceste rânduri fără să evoc vocaţia mea de cultivator de viţă de vie şi de producător de vinuri. Pentru că şi pe dealurile din Drăgăşaniul meu natal, unde am o mică podgorie, spiritul francez e puternic impregnat. Mai întâi prin geografie, fiindcă Drăgăşani din România şi Bordeaux din Franţa sunt situate ceva mai la sud de paralela 45. Eu produc vinuri tipice pentru zona Bordeaux – Cabernet Sauvignon şi Sauvignon Blanc, ajunse pe meleagurile mele natale prin ajutorul francez acordat României după ce filoxera ne-a lovit podgoriile, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe acestea le pun în competiţie cu vinuri româneşti de foarte bună calitate, vă asigur, la care ţin foarte mult, Crâmpoşia şi Tămâioasa Românească ca vinuri albe şi Negru de Drăgăşani ca vin roşu. Şi vă garantez – am mai spus asta, dar îmi face plăcere s-o repet – că un vin bun se face tot atât de greu ca şi o politică monetară bună.
Acum, în încheiere, vă mărturisesc că sunt mândru că mă alătur românilor – o parte dintre ei aici de faţă – care, de-a lungul timpului, au fost distinşi de Franţa cu Legiunea de Onoare.
Mulţumesc Franţei, îi mulţumesc Domnului Preşedinte Sarkozy, vă mulţumesc Dumneavoastră şi colaboratorilor Dumneavoastră, Domnule Ambasador. De astăzi, Legiunea de Onoare este legătura mea cea mai solidă cu Franţa.
Bucureşti, 4 martie 2011
Discursul dl. guvernator Mugur Isărescu (în lb. franceză)