Doamnelor și domnilor,

Sunt onorat că de astăzi voi face parte din corpul academic al Universității „Ovidius” din Constanța, cea mai mare universitate europeană de la țărmul Mării Negre. Vă mulțumesc.

Anul acesta se împlinesc 125 de ani de activitate a băncii centrale în cel mai important oraș din Dobrogea. Ieri, cu prilejul manifestărilor dedicate inaugurării sau, mai bine zis, reinaugurării sediului Sucursalei Regionale BNR Constanța, am avut satisfacția finalizării cu succes a proiectului de reabilitare și amenajare a clădirii acesteia. Vreau să vă spun că, după 1990, o preocupare constantă a Băncii Naționale a României a fost aceea de a-și conserva patrimoniul imobiliar, care este o parte semnificativă a patrimoniului național.

Astăzi, Universitatea „Ovidius” este un reper definitoriu al municipiului Constanța, având misiunea să creeze și să distribuie cunoștințe către societate prin educație și cercetare științifică, dar și să aibă un impact în întreaga zonă a Mării Negre, în Europa și dincolo de aceasta.

Proiectele de educație financiară derulate de către Banca Națională a României au adus lângă noi Universitatea „Ovidius” din Constanța, ca partener, începând cu anul 2011. Atunci, aici, chiar în această clădire, BNR și Universitatea „Ovidius” au organizat o Școală de vară dedicată cadrelor didactice ale facultăților de Științe Economice din 12 universități din țară.

Acel eveniment a reprezentat de fapt un nou salt calitativ, de creștere și consolidare a parteneriatului cu mediul academic, un forum-dezbatere al aspectelor economice și financiare de actualitate.

Am subliniat atunci că acest forum-dezbatere poate fi un prilej de consolidare a triadei, despre care cred cu tărie că reprezintă un motor puternic de dezvoltare, Academia Română – BNR – Universități, și, de ce nu, o oportunitate pentru dezvoltarea unor viitoare proiecte, cu accent pe activități științifice și didactice comune. Și mi-am încheiat intervenția cu un citat din Seneca: „Atașează-te de cei care te pot face mai bun, primește pe cei pe care, la rândul tău, îi poți face mai buni”.

Succesul acestei inițiative a determinat Consiliul de administrație al BNR să aprobe, începând cu anul 2012, un nou proiect numit ACADEMICA BNR, ajuns în acest an la cea de-a opta ediție. Proiectul se desfășoară în două formate, unul dedicat rectorilor universităților partenere și celălalt cadrelor didactice universitare.

Formatul dedicat cadrelor didactice universitare a evoluat în acești ani, de la două întâlniri pe an cu un grup țintă de 30-40 de profesori, la întâlniri cu aproape tot corpul profesoral de la facultățile de științe economice ale unei universități, pe parcursul a 6-7 săptămâni, la sediul acestora. Astfel, specialiștii noștri au avut dezbateri pe diverse teme legate de activitatea BNR cu peste 150 de cadre didactice de specialitate de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Universitatea din Craiova.

Domnule Rector, îmi face plăcere sa anunț că, în acest an, în luna mai, proiectul ACADEMICA BNR se va derula în noul format aici, la Universitatea „Ovidius” din Constanța.

Mi-am propus să abordez astăzi problematica foarte amplă și complexă a procesului de adoptare a monedei euro. Aceasta este tratată prin îmbinarea unei perspective teoretice generale cu învățăminte desprinse din experiențele recente ale României și ale unor țări din regiune care au finalizat acest proces.

1. Coerența și sustenabilitatea – esențiale pentru derularea adecvată a convergenței economice

Dați-mi voie să încep cu câteva considerații privind convergența economică, pe care le-am expus, în linii mari, și în toamna anului trecut, în prelegerile susținute la o conferință dedicată integrării economice europene – care a avut loc la Banca Națională a Austriei – și la două evenimente derulate la București: conferința „România 2030: cum recuperăm decalajele față de Europa occidentală?”, organizată de Camera de Comerț bucureșteană, și reuniunea Ligii Europene pentru Cooperare Economică (ELEC), găzduită de BNR, având ca temă „Convergența către extinderea zonei euro”. Faptul că se desfășoară atâtea dezbateri pe acest subiect este îmbucurător, pentru că astfel se creează premisele cristalizării unei viziuni bine fundamentate asupra manierei în care ar trebui gestionat procesul de convergență.

Înainte de orice altceva, doresc să subliniez că necesitatea asigurării „unui grad ridicat de convergență sustenabilă” este departe de a fi o noutate – aceasta este statuată în mod explicit chiar în Tratatul de la Maastricht, dar e drept că a cam fost uneori trecută cu vederea.

Vorbind de sustenabilitatea convergenței, țin să evidențiez faptul că există patru tipuri de convergență care trebuie luate în considerare. Convergența nominală este ușor de cuantificat, fiind prevăzute criterii clare, inclusiv valori de referință, pentru stabilitatea prețurilor, sustenabilitatea poziției fiscale, convergența ratelor dobânzilor pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb. Aceste cerințe s-au aflat mai mult în lumina reflectoarelor, fiind cunoscute drept criteriile de la Maastricht.

Un al doilea tip de convergență este cea reală, care se referă la nivelul de dezvoltare economică, fiind măsurată prin nivelul PIB pe locuitor, care poate fi determinat prin intermediul cursului de schimb nominal, dar cel mai relevant indicator din perspectiva comparabilității internaționale este cel calculat la paritatea puterii de cumpărare, întrucât ține cont de prețurile diferite existente în diverse țări pentru aceleași produse.

Al treilea tip de convergență la care mă refer este cea instituțională, care privește compatibilizarea instituțiilor cu cele ale zonei euro. În acest proces, o importanță deloc de neglijat o are și instituția băncii centrale, inclusiv din perspectiva independenței acesteia. Astfel, este necesară întărirea independenței BNR prin modificarea legii care guvernează activitatea sa. Este important de subliniat că nu trebuie să intervină modificări de natură a eroda în vreun fel independența instituției, așa cum ar putea să se întâmple dacă unele prevederi cuprinse în propuneri legislative recente ar fi adoptate.

În fine, există și convergența structurală, care constituie un concept mai vag, referitor la adecvarea structurii economiei respective la cea a zonei euro. Convergența structurală vizează un spectru larg de domenii, de la structura pe ramuri a economiei până la flexibilitatea unor piețe și la sincronizarea ciclurilor de afaceri. Aș vrea să subliniez că, în opinia mea, problemele de ordin structural sunt mai puțin stringente pentru economiile de dimensiuni reduse, fapt care explică, într-o anumită măsură, intrarea în zona euro a unor țări care se încadrează în această categorie.

Dincolo de ceea ce prevede Tratatul de la Maastricht, experiența practică acumulată până în prezent în ceea ce privește adoptarea monedei unice a demonstrat că zona euro nu este un loc confortabil pentru economiile cu nivel scăzut de competitivitate sau cu piețe rigide. Cu alte cuvinte, zona euro, spre deosebire de UE, nu constituie un „club de convergență”, întrucât membrii săi actuali nu și-au îmbunătățit neapărat nivelul de convergență după adoptarea euro.

În acest context, un nivel ridicat de convergență reală, în paralel cu respectarea criteriilor de la Maastricht, constituie o premisă pentru limitarea costurilor asociate pierderii independenței politicii monetare ulterior adoptării euro.

Dat fiind că procesul de adoptare a euro de către noile state membre este o chestiune de „când”, nu de „dacă”, succesul adoptării monedei unice presupune efectuarea acesteia într-un moment adecvat. Angajamentul de a intra în zona euro este indiscutabil, dar gestionarea demersului complex de asigurare a convergenței economice necesare în acest scop este lăsată în bună măsură la discreția autorităților din țările candidate. În acest context, abordarea a fost diferită și în timp, și la nivelul țărilor.

Imediat după aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană, datele-țintă asumate pentru adoptarea euro erau foarte ambițioase, în pofida stadiului nu foarte avansat la momentul respectiv al îndeplinirii unora dintre criteriile de la Maastricht. Atitudinea mai prudentă care s-a instalat ulterior semnalează nu neapărat incapacitatea sau dificultatea încadrării în limitele prevăzute de criteriile de convergență nominală, manifestându-se, mai degrabă, după declanșarea crizei financiare internaționale, pe fondul estompării unora dintre avantajele adoptării euro, concomitent cu creșterea vizibilității costurilor acesteia. Astfel, suntem martori la o tratare substanțial revizuită și mai cuprinzătoare a procesului de trecere la euro în ansamblul său.

Dar merită amintit și că Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană au manifestat preocupare pentru sustenabilitatea convergenței și înainte de criza globală. Lituania, care urmărea adoptarea monedei comune începând cu 2007, a eșuat în acest demers nu atât pentru că depășea cu 0,1 puncte procentuale nivelul criteriului ratei inflației, cât mai degrabă pentru absența sustenabilității unei inflații scăzute.

În continuare, nivelul optim de convergență reală pentru aderarea cu succes la zona euro constituie obiectul unor dezbateri intense. În opinia mea, coerența și sustenabilitatea convergenței sunt însă cel puțin la fel de importante ca și nivelul acesteia. Convergența economică – atât cea reală, cât și cea nominală – trebuie să avanseze în concordanță cu fundamentele economiei, altfel progresul ar fi periclitat de derapaje abrupte.

Pe calea către o convergență lină și sustenabilă, un prim principiu călăuzitor este acela de a evita înscrierea pe o traiectorie divergentă. Cu alte cuvinte, de a rătăci drumul, de a o apuca pe altă cale decât cea care duce în zona euro. În bătălia pentru convergență, trebuie să fim atenți să evităm divergența. Și aceasta nu numai la nivelul economiilor naționale; reducerea decalajelor de dezvoltare în interiorul țărilor este, de asemenea, esențială pentru atenuarea compromisurilor (trade-offs) generatoare de provocări la adresa politicilor care se confruntă cu șocuri asimetrice. În România, de exemplu, se pot întâlni zone comparabile, în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și standardul de viață, cu economiile occidentale, dar și regiuni rămase mult în urmă. În plus, în anul 2017, cea mai prosperă regiune a României a fost de aproape patru ori mai bogată decât cea mai săracă regiune (pe baza PIB regional pe locuitor).

Cel de-al doilea principiu în vederea realizării unei convergențe line este de a avansa pe calea cea bună în mod sustenabil. Ritmul procesului trebuie să fie unul care poate fi păstrat, iar odată ce am făcut pași înainte nu trebuie să regresăm sau să batem pasul pe loc. De fapt, forțarea excesivă a procesului de convergență este tot atât de nocivă precum trenarea acestuia. Dictonul latin festina lente se aplică și în acest caz, a ne grăbi încet pe calea convergenței însemnând să o parcurgem într-o cadență sustenabilă pe termen mediu și lung.

România a înregistrat progrese semnificative în domeniul convergenței reale, reflectate în reluarea și accelerarea creșterii economice în perioada care a urmat crizei globale. Această evoluție a condus la un avans al PIB pe locuitor ca pondere în media zonei euro (pe baza standardului puterii de cumpărare) de la 31,7 la sută în anul 2005 la un nivel estimat de circa 60 la sută în anul 2018. Este cel mai rapid ritm de creștere consemnat în cadrul grupului de țări cu tendințe similare, același indicator majorându-se în Bulgaria, de exemplu, de la aproximativ 33 la sută în 2005 la doar circa 48 la sută (estimare pentru 2018).

Chiar dacă aceste două țări vecine au multe în comun, există și lucruri care le despart – nu doar Dunărea, ci și regimul de curs de schimb! Prin adoptarea consiliului monetar în urmă cu peste două decenii, într-o situație de criză economică și bancară, Bulgaria și-a impus un curs de schimb fix, cu toate beneficiile și neajunsurile care decurg din practicarea acestuia. Cert este că flexibilitatea regimului de curs de schimb din România a fost de natură a favoriza avansul mult mai alert al convergenței reale în România față de Bulgaria. Mișcările cursului de schimb al leului au permis absorbirea unor șocuri neprevăzute ce puteau afecta creșterea economică, facilitând situarea sa la un nivel mai ridicat și evitând totodată fluctuațiile excesive la nivelul acesteia. Merită semnalat faptul că în Bulgaria nu s-a depășit în niciun an din perioada postcriză pragul de creștere economică de 4 la sută, în timp ce în România în fiecare dintre ultimii trei ani s-au consemnat niveluri superioare acestuia.

Benoît Cœuré, membru al Comitetului Executiv al BCE, remarca, în cadrul unei conferințe organizate în noiembrie 2018 de Banca Națională a Austriei, faptul că economiile din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est sunt caracterizate de un nivel neuniform al convergenței. Dintre cele care au aderat deja la UE, au intrat până acum în zona euro economii de dimensiuni mai mici. Țările mai mari, cu regim de curs de schimb flexibil și niveluri mai ridicate ale convergenței reale, nu se grăbesc să facă pasul spre euro, concentrându-se mai degrabă, în primă instanță, pe corectarea unor probleme structurale cu care se confruntă. Mai atrase de perspectiva unei adoptări relativ rapide a monedei unice par a fi economiile cu regim fix al cursului de schimb (care, prin urmare, au renunțat deja la flexibilitatea acestui instrument), chiar și dacă înregistrează un nivel mai redus al convergenței reale.

Flexibilitatea inerentă unui regim de flotare controlată precum cel practicat de BNR are însă și limite clare, care nu trebuie pierdute din vedere – nu înseamnă nicidecum că banca centrală acționează discreționar, putând duce cursul de schimb acolo unde dorește. Abuzul de flexibilitate poate fi la fel de dăunător bunului mers al economiei ca și abuzul de rigiditate. De altfel, regimul de țintire directă a inflației aplicat de către BNR reprezintă o combinație de reguli și de componente discreționare având ca scop formularea unei politici monetare coerente și eficiente.

În ceea ce privește diferențele actuale de abordare între țări privind adoptarea euro, unora li s-ar putea părea ciudat că Bulgaria, rămasă în urmă în planul convergenței reale, are în vedere o intrare mai rapidă în zona euro decât România. Este natural ca țara vecină să privească adoptarea euro ca pe unica ieșire sănătoasă din aranjamentul actual de tip consiliu monetar. În schimb, în România, Ungaria, Polonia și Cehia, țări în care se practică țintirea directă a inflației, abordarea este una diferită, întrucât trecerea la euro prezintă un grad mai ridicat de complexitate. Aceasta nu înseamnă nicidecum că România ar fi sceptică în privința adoptării euro, ci doar că are nevoie de o viziune cuprinzătoare menită să asigure intrarea la momentul potrivit și cu succes în zona euro.

Referitor la convergența nominală, în intervalul iulie 2015 – noiembrie 2017 România a îndeplinit toate criteriile de convergență prevăzute în Tratatul de la Maastricht, dar fără să participe la mecanismul cursului de schimb. Faptul că, la momentul actual, valorile de referință pentru rata dobânzii pe termen lung și pentru inflație nu mai sunt îndeplinite reprezintă un avertisment că ar trebui depuse eforturi pentru realizarea convergenței nominale într-o manieră durabilă, și nu accidentală sau temporară. Acest lucru este posibil numai atunci când cele două tipuri de convergență se potențează reciproc.

Este important să menținem economia pe un trend de creștere, fiind totodată extrem de atenți să protejăm echilibrele macroeconomice recâștigate în urma unui proces dureros de ajustare care a avut loc după criza financiară internațională. Singura modalitate de a merge înainte este aceea de a recurge la un mix coerent de politici macroeconomice și la reforme structurale ferme, menite să majoreze potențialul de creștere a economiei și, în același timp, să îi sporească rezistența la șocuri. Această abordare nu ar trebui să lase loc politicilor prociclice.

Faptul că o politică anticiclică creează condiții prielnice pentru o convergență lină este dincolo de orice îndoială. Acesta a fost unul dintre principiile pe care s-a bazat mereu calibrarea orientării politicii monetare a BNR.

Pentru a menține coerența și sustenabilitatea convergenței reale, politica monetară trebuie nu numai să acționeze într-o manieră anticiclică, ci să fie și flexibilă, evitând, în același timp, extremele. Pe de o parte, este important să nu ignore, în vreun fel, amenințarea inflației de dragul unei prosperități câștigate rapid și ușor (și, prin urmare, iluzorie). Pe de altă parte, însă, ar trebui să evite să devină – ca să-l citez pe Mervyn King – „obsedată de inflație”. BNR nu s-a bucurat niciodată de luxul de a se putea concentra exclusiv asupra stabilității prețurilor și asupra utilizării ratei dobânzii în speranța că stabilitatea financiară și stabilitatea cursului de schimb vor urma de la sine. În condițiile circulației libere a capitalului și ale gradului semnificativ de euroizare, este evident o iluzie ideea că cererea agregată ar putea fi gestionată numai prin pârghia ratelor dobânzilor.

Dincolo de ținte și niveluri și indiferent de amploarea decalajelor pe care o economie trebuie să le recupereze sau de regimul de politică monetară pentru care optează o bancă centrală, ceea ce contează pentru convergența reală și nominală este coerența și sustenabilitatea procesului. Cu alte cuvinte, a fi și a rămâne pe calea cea bună.

2. Documentele elaborate de Comisia Națională de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro – repere pe drumul către zona euro

Complexitatea procesului de adoptare a monedei euro impune o îndelungă perioadă de pregătire, alături de o bună colaborare între instituțiile implicate. Merită amintit că, tocmai pentru a sprijini acest demers, a fost înființat în BNR, încă din februarie 2010, Comitetul de pregătire a trecerii la euro. Acesta are un rol consultativ și de analiză a evoluțiilor relevante din perspectiva trecerii la euro, în vederea fundamentării deciziilor ce trebuie adoptate pe parcursul acestui proces. La BNR au avut loc, de-a lungul timpului, peste 50 de întâlniri ale acestui for, inclusiv cu participarea reprezentanților unor instituții precum Ministerul Finanțelor Publice, alte ministere cu un rol însemnat în procesul de trecere la euro sau Administrația Prezidențială, fiind dezbătute, printre altele, teme privind convergența nominală și reală, diverse aspecte ale trecerii la euro în alte țări sau riscurile și beneficiile aderării României la zona euro.

Recent, noi pași importanți au fost făcuți în vederea asigurării unor repere adecvate pentru derularea procesului de trecere la euro în România. Anul 2018 a consemnat înființarea, prin ordonanță de urgență a guvernului, a Comisiei Naționale de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro, organism consultativ cu rol de identificare și formulare a acțiunilor ce trebuie întreprinse în vederea pregătirii economiei românești pentru atingerea cu succes a acestui deziderat.

Sunt bucuros să fiu unul dintre cei doi vicepreședinți ai Comisiei prezidate de primul-ministru și de președintele Academiei Române. Principalele atribuții ale acestei Comisii sunt reprezentate de formularea Planului național de adoptare a monedei euro și de elaborarea calendarului acțiunilor cuprinse în acesta. Totodată, în sarcina Comisiei intră și aspecte care țin de evaluarea periodică a stadiului de îndeplinire a criteriilor de convergență și de pregătirea procesului de aderare pe multiple „fronturi”.

Planul național de adoptare a monedei euro a fost finalizat în decembrie 2018, constituind un document fundamental pentru conturarea traseului de urmat de către România. Aș îndrăzni să spun că sosise timpul elaborării unui astfel de plan, de vreme ce convergența reală, măsurată ca PIB pe locuitor ca pondere în media zonei euro (pe baza standardului puterii de cumpărare), a ajuns deja în România la aproximativ 60 la sută din nivelul zonei euro. De altfel, documente similare au stat la baza abordării coordonate și coerente a trecerii la euro în alte state.

Experiența mea îndelungată în domeniul macroeconomic m-a convins că, dincolo de unele adevăruri relative, care suportă ajustări în timp sub presiunea unor realități în continuă schimbare, persistă un adevăr esențial: pentru dezvoltarea durabilă a unei economii nu există substitut la politici economice coerente și corelate.

În paranteză fie spus, nici măcar adoptarea euro nu este un astfel de substitut, ci trebuie privită ca pe o etapă firească pe drumul european al României. Existența unui plan național privind derularea trecerii la euro are darul de a crea cadrul adecvat pentru promovarea consecventă a unor politici economice bine fundamentate.

Planul național identifică obiectivele strategice care trebuie îndeplinite în vederea aderării la zona euro. Astfel, anterior trecerii la moneda euro, sunt necesare corectarea unor dezechilibre macroeconomice și reducerea decalajului de convergență, alături de îndeplinirea unor condiții de ordin structural, în principal în domeniul consolidării finanțelor publice, al dezvoltării infrastructurii și al sporirii competitivității. Mai mult, aderarea la zona euro trebuie să fie precedată de intrarea în ERM II pentru o perioadă obligatorie de minimum doi ani – testându-se astfel capacitatea de ajustare a economiei românești în contextul menținerii cursului de schimb într-un interval fix –, dar și în Mecanismul Unic de Supraveghere și în Uniunea Bancară. Acestor obiective strategice le sunt asociate o serie de obiective operaționale, prezentate sub forma unor măsuri și ținte specifice.

Mai mult, din punct de vedere al aspectelor tehnice, Planul național de adoptare a monedei euro prevede etapele acestui proces. Astfel, prima etapă o constituie pregătirea pentru intrarea în ERM II, urmată de cea de-a doua etapă, care presupune participarea la ERM II, elaborarea rapoartelor de convergență, determinarea nivelului cursului de schimb la care se va face conversia și decizia de abrogare a derogării din partea Consiliului. În cea de-a treia etapă trebuie să se urmărească asigurarea unei cantități adecvate de monede și bancnote euro, furnizarea acestora către bănci și punerea lor în circulație. Urmează perioada de afișare duală obligatorie a prețurilor, în timp ce ultima etapă o constituie adoptarea euro, urmată de o perioadă de circulație duală a monedelor.

Totodată, documentul propune o serie de domenii de acțiune, precum și acțiuni pregătitoare în procesul de adoptare a euro, structurate în jurul mai multor teme. De exemplu, în ceea ce privește politica monetară și cea macroprudențială, se subliniază necesitatea unei abordări care să favorizeze stabilitatea prețurilor, stabilitatea financiară și controlul dezechilibrelor externe, urmărindu-se aducerea inflației, în mod sustenabil, la niveluri apropiate celor din zona euro. Un alt exemplu îl reprezintă domeniul finanțelor publice și al administrației publice, unde se recomandă consolidarea bugetară prin reducerea deficitului bugetar structural și creșterea spațiului fiscal, alături de utilizarea anticiclică a politicii fiscale, drept instrument principal de stabilizare (alături de politica veniturilor și de cea macroprudențială). În ceea ce privește piața muncii, educația și sănătatea, documentul recomandă analiza experiențelor altor state care au adoptat deja moneda unică. Sunt încrezător că transpunerea în practică a obiectivelor și recomandărilor formulate va fi de natură a asigura un parcurs adecvat către aderarea la zona euro.

Planul național de adoptare a monedei euro este însoțit de un Raport de fundamentare, care realizează o radiografie amănunțită a economiei românești și oferă soluții pentru reducerea perioadei de pregătire a aderării. Acesta relevă importanța compatibilității structurale și instituționale, alături de cea a existenței echilibrelor economice corespunzătoare, reflectate de un nivel ridicat al convergenței reale, pentru realizarea cu succes a trecerii la euro. Ca atare, conform Raportului, pentru atingerea acestui deziderat este esențial să fie întreprinse reforme structurale și instituționale care să sporească reziliența economiei și potențialul său de creștere.

Totodată, Raportul examinează trei aspecte-cheie privind aderarea la zona euro:

1. Necesitatea existenței unei mase critice de robustețe înainte de aderare, care implică o convergență nominală durabilă: deși esențială, îndeplinirea criteriilor de convergență nominală nu este suficientă pentru intrarea în zona euro. În practică se observă cum fără compatibilitate structurală și instituțională, fără echilibre economice corespunzătoare, care să aibă corespondent în convergența reală, poziția în zona euro ar fi una precară.
2. Importanța intrării în ERM II, ca anticameră a zonei euro și perioadă de testare ex-ante a economiei românești: aceasta presupune limitarea fluctuației cursului monedei naționale în raport cu euro pentru o perioadă de minimum doi ani, timp în care se urmăresc menținerea îndeplinirii criteriilor nominale de convergență și creșterea convergenței reale, fără însă a folosi cursul de schimb drept instrument de ajustare. Așadar, momentul intrării în ERM II și nivelul parității leului față de euro trebuie alese cu maximă atenție.
3. Evaluarea funcționării zonei euro și a mecanismelor de corecție în condițiile în care nu mai există instrumentul autonom de politică monetară: Mecanismul European pentru Stabilitate, Uniunea Bancară și alte instrumente introduse recent reprezintă progrese importante în completarea mecanismelor zonei euro, dar reforme suplimentare sunt încă necesare.

Implicarea în pregătirea acestor documente mi-a amintit de elaborarea, în anul 2000, a Strategiei de la Snagov, pe care am coordonat-o din poziția de premier și care a coagulat eforturile interinstituționale depuse pentru aderarea cu succes la Uniunea Europeană. Planul național de adoptare a monedei euro are potențialul de a fi privit în același mod, drept un punct de plecare în formularea unei viziuni și a unei direcții asumate la nivelul întregii societăți. Ar fi un nou proiect major gestionat pe baza unui document strategic care să mobilizeze toate instituțiile implicate în vederea transformării unui deziderat în realitate.

3. Experiențe diferite înainte și după adoptarea euro: Slovenia și Slovacia

Slovenia: un deceniu pierdut?

Dintre toate țările care au aderat la UE în anul 2004, Slovenia a fost prima care a făcut pasul către zona euro. Adoptarea monedei unice a avut loc la 1 ianuarie 2007, respectând întocmai parcursul stabilit inițial în Programul comun al Guvernului Sloveniei și al Băncii Sloveniei pentru intrarea în ERM II și adoptarea euro, elaborat în anul 2003. Mai mult, Slovenia a avut cel mai ridicat nivel de convergență reală în anul anterior trecerii la euro dintre toate țările foste comuniste care au finalizat acest proces. După obținerea independenței, adoptarea tolarului ca monedă națională și aderarea la UE, trecerea la euro reprezenta un nou pas în desăvârșirea dinamicului proiect sloven.

Adoptarea monedei unice a fost precedată de intrarea în ERM II încă din iunie 2004, reflectând dorința autorităților de a face această tranziție cât mai repede cu putință. Anterior, banca centrală din Slovenia implementase o politică de depreciere nominală continuă, dar tot mai lentă, a tolarului față de euro, care a fost însă abandonată odată cu intrarea în ERM II. În această nouă perioadă, moneda slovenă s-a tranzacționat la niveluri extrem de apropiate de paritatea centrală (fixată la nivelul de piață al cursului de schimb de la momentul intrării în ERM II), volatilitatea cursului de schimb fiind foarte redusă în pofida existenței unui interval permis de fluctuație de ±15 la sută. De altfel, banca centrală a indicat pieței că va urmări limitarea volatilității cursului de schimb în jurul parității centrale prin angajarea temporară în intervenții pe piața valutară orientate ferm în acest sens.

Am menționat mai devreme cazul Lituaniei, care a ratat intrarea în zona euro în 2007, întrucât inflația redusă fusese considerată nesustenabilă. Merită subliniat însă că și în cazul Sloveniei, unde nivelul scăzut al inflației a fost apreciat drept sustenabil, criteriul ratei inflației a fost depășit în anii care au urmat trecerii la euro.

Experiența Sloveniei după intrarea în zona euro avea să fie mai puțin reușită decât parcursul entuziasmant de până atunci. După doar doi ani de la adoptarea euro, economia Sloveniei a înregistrat o contracție de 7,8% – una dintre cele mai mari din UE – pe fondul emergenței crizei financiare globale. Au urmat rate de creștere pozitive, dar timide, în 2010-2011 și noi scăderi în 2012-2013, economia revenind în anii următori pe un trend ascendent, dar reușind să recupereze pierderea de producție abia în anul 2017. În acest context, convergența reală, exprimată prin PIB pe locuitor ca pondere în media zonei euro (pe baza standardului puterii de cumpărare), a regresat față de nivelul remarcabil consemnat înaintea adoptării euro.

Trebuie spus și că efectele crizei financiare globale asupra economiei slovene au fost dublate de cele ale crizei bancare locale. Întrucât cele mai mari bănci slovene se aflau în proprietatea statului, lipsa de sustenabilitate a finanțelor publice a afectat capacitatea acestuia de a interveni prompt pentru salvarea sectorului bancar puternic afectat de stocul substanțial de credite neperformante, acumulat în perioada premergătoare crizei globale. În acei ani de exuberanță, creșterea creditării fusese una alertă, pe fondul reducerii dobânzilor ca urmare a trecerii la euro.

Perioada ulterioară intrării în zona euro este etichetată de unii economiști, cu mai multă sau mai puțină îndreptățire, drept un deceniu (aproape) pierdut pentru economia slovenă. Cert este că adoptarea monedei unice nu este un panaceu pentru problemele structurale ale unei economii, fie ea chiar și una caracterizată printr-un nivel înalt de convergență reală.

Slovacia: o poveste de succes

După ce, în contextul întârzierii reformelor economice pe parcursul anilor ‘90, Slovacia a prins cu multe emoții ultimul tren al aderării la UE în valul din 2004, autoritățile din Slovacia s-au mobilizat să nu rateze proiectul adoptării euro la un moment cât mai apropiat cu putință, obiectiv care s-a bucurat de un sprijin larg al societății. De altfel, pregătirile pentru aderarea la zona euro au decurs în paralel cu cele pentru intrarea în UE, strategia în acest sens fiind elaborată încă din 2003.

Autoritățile din Cehia, Polonia și Ungaria aveau, la intrarea în UE, proiecte ambițioase care vizau adoptarea monedei unice într-un orizont temporal situat în intervalul 2008-2010, însă aceste intenții nu s-au materializat. În schimb, Slovacia, care era mai puțin avansată pe calea convergenței, a manifestat un angajament politic puternic și consecvent față de obiectivul intrării în zona euro, a beneficiat și de statutul de țară relativ mică și a reușit, prin politici economice coerente, să atragă un stoc masiv de investiții străine directe.

Aprecierea puternică a coroanei slovace în timpul participării la ERM II (substanțial mai mare decât cea înregistrată de coroana cehă) a reprezentat un efect al credibilității angajamentului autorităților față de adoptarea rapidă a euro. În condițiile intrărilor considerabile de capital, au existat dezbateri pe marginea parității adecvate a convertirii irevocabile a coroanei slovace în euro, cu peste 20 la sută mai apreciată decât cea de intrare în ERM II, dar aceasta avea să se dovedească viabilă. Întărirea monedei naționale a facilitat și îndeplinirea criteriului de la Maastricht privind stabilitatea prețurilor, chiar dacă autoritățile europene au pus în discuție sustenabilitatea pe termen mediu a plasării inflației la un nivel scăzut.

În aceste condiții, spre surpriza multora, Slovacia a trecut la euro în ianuarie 2009 (în linie cu orizontul temporal stabilit pentru acest obiectiv încă din 2003), având în anul premergător un grad de convergență reală de doar 65 la sută din nivelul zonei euro, mult sub cel din Slovenia, dar inferior și nivelului din Cehia, care nu a adoptat moneda unică.

Consecvența autorităților slovace pe calea politicilor macroeconomice prudente și a reformelor structurale a contribuit la atragerea masivă de investiții directe și după adoptarea euro. Intrarea Slovaciei în zona euro s-a produs odată cu declanșarea crizei globale, dar economia acestei țări a înregistrat un singur an de creștere negativă (2009), spre deosebire de Cehia sau Slovenia, unde recesiunea a fost mai amplă și au fost consemnate ritmuri negative în câte trei ani (2009, 2012 și 2013). Recuperarea pierderii de producție s-a realizat în doar doi ani în Slovacia, față de aproape un deceniu în Slovenia și șase ani în Cehia. Este drept și că în perioada de recesiune survenită după declanșarea crizei globale Slovacia a avut un ritm de creștere a exporturilor inferior unor țări din regiune cu politică monetară independentă și cu regim de curs flexibil (Cehia, Ungaria, România), dar ulterior a revenit la performanțe ridicate.

Țin să remarc și că ritmul creșterii economiei slovace nu a mai atins în perioada postcriză nivelul de 5 la sută decât într-un singur an (2010), în timp ce în perioada 2003-2008 acesta s-a plasat permanent peste pragul respectiv. Aceasta este o ilustrare a faptului că după izbucnirea crizei globale ritmuri foarte înalte de creștere economică sunt mai greu de obținut într-o manieră sustenabilă, investitorii fiind mai prudenți, iar dezechilibrele mai dificil de finanțat. Este vorba despre o nouă normalitate care trebuie asumată în formularea politicilor economice. O expansiune prea rapidă, obținută, de exemplu, cu prețul unui deficit fiscal sau de cont curent excesiv, ar putea fi de natură să nu consolideze, ba chiar să destabilizeze, parcursul pozitiv al unei economii.

Revenind la cazul Slovaciei, faptul că opinia publică din această țară a devenit tot mai favorabilă monedei unice europene după adoptarea sa arată că aceasta a fost o poveste de succes. În oglindă, cehii tind să manifeste un sentiment tot mai nefavorabil față de euro, fiind mulțumiți de menținerea țării în afara zonei euro.

Se poate conchide că, în linii mari, ambele țări au consemnat evoluții relativ similare, deși una a adoptat rapid euro, iar cealaltă este în continuare reticentă din această perspectivă. Deși Cehia părea cândva, la momentul “divorțului de catifea” de Slovacia, economia mult mai bine poziționată pentru o convergență accelerată, evoluțiile din ultimul deceniu în planul creșterii economice și al stabilității prețurilor, dar și al altor indicatori macroeconomici, relevă că mai importantă decât actul adoptării euro în sine este coerența politicilor economice. Această constatare rezultă și comparând experiența ulterioară intrării în zona euro a Slovaciei și Sloveniei, prima continuându-și parcursul ascendent al convergenței reale, în timp ce a doua și-a diminuat nivelul indicatorului care exprimă sintetic stadiul acestui proces.

4. Concluzii

Atunci când este abordată tema ritmului adecvat al convergenței, mulți se întreabă „cât de repede este suficient de repede?”. Nu aș căuta o cifră anume ca răspuns la această întrebare; după cum am mai afirmat și cu alte ocazii, aș aborda problematica privitoare la convergență nu ca pe o cursă în care cel mai rapid ritm este și cel mai potrivit, ci ca pe un proces complex, ce oferă concurentului care își dozează bine efortul (un maratonist mai degrabă decât un sprinter) posibilitatea de a profita de majoritatea beneficiilor potențiale, evitând în același timp asumarea unor riscuri excesive.

Guvernatorul BNR Dimitrie Burillianu spunea în decembrie 1927: „Noi (Banca Națională a României) vom continua credincioși tradițiunii noastre: «Ne vom feri de miraje, oricât de ademenitoare ar fi ele, vom evita precipitarea, oricât de arzătoare ar fi setea de mai bine, vom păși chibzuit, prudent, dar cu hotărâre pe calea bătătorită a realității spre a ajunge la realizări fecunde»”. Cred că vorbele sale sunt cât se poate de actuale, deși a trecut aproape un secol – nu putem avea un parcurs de creștere economică susținută care să ne asigure convergența spre standardul de viață occidental fără a fi atenți și la păstrarea sau restabilirea echilibrelor macroeconomice. Acestea nu sunt deloc simple mofturi. Chiar dacă importanța macrostabilității este uneori ocultată de exuberanța generală, mai devreme sau mai târziu ignorarea acesteia va genera costuri sociale substanțiale, cum s-a mai întâmplat în trecut ...

În aceste condiții, sunt de salutat documentele elaborate de Comisia Națională de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro, întrucât oferă repere importante pentru derularea adecvată a procesului de intrare a României în zona euro. Este esențial ca obiectivele și recomandările formulate să fie transpuse în practică pentru ca demersul să își consolideze în timp credibilitatea și șansele de reușită.

Experiențele diferite ale Slovaciei și Sloveniei, dar și comparația între Slovacia și Cehia, arată că adoptarea euro nu rezolvă automat problemele unei economii, ci este o etapă a procesului de convergență. Esențiale sunt însă coerența și sustenabilitatea politicilor economice.

În planul adoptării euro, se poate spune că nu este pentru cine se nimerește, ci pentru cine se pregătește. Iar pregătirea nu se încheie odată cu aderarea la zona euro, ci trebuie să continue și ulterior. În caz contrar, riscul unei inversări în derularea convergenței sau al unei stagnări de durată este major.

Universitatea Ovidius din Constanța, 19 martie 2019