Stimate Domnule Președinte al Academiei Române,
Doamnelor și domnilor,

Vă mulțumesc și mă bucur că ați acceptat invitația noastră de a participa la cea de-a XXVI-a ediție a Simpozionului de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu”, manifestare pe care o organizăm, în fiecare an, împreună cu revista „Magazin istoric” începând din 1993. Anul trecut a fost o ediție specială, pentru că am marcat un sfert de secol de organizare a acestui simpozion, prin care ne străduim să descoperim și să valorificăm tradiția bancară existentă în România anterior epocii comuniste. În același timp, acest simpozion este un foarte bun prilej pentru a oferi publicului larg, prin intermediul istoriei, precedente sugestive pentru înțelegerea mecanismelor bancare din zilele noastre.

Și ediția din acest an este una specială, deoarece se desfășoară în anul centenarului Marii Uniri, fapt pentru care ne-am și oprit la tema Reconfigurări statale și instituții financiar - bancare în Europa anului 1918, pentru dezbaterea căreia, de această dată, am invitat și cercetători din afara granițelor actuale ale României.

De asemenea, ca în fiecare an, Simpozionul „Cristian Popișteanu” este dedicat zilei Băncii Naționale a României, care împlinește 138 de ani. Vă reamintesc că, la 17/29 aprilie 1880, Legea pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune a fost publicată în „Monitorul Oficial”.

În ceea ce privește programul zilei de astăzi, vă prezint în continuare câteva coordonate ale acestuia

• 10,00 – 12,00 – prima parte a Sesiunii de comunicări, moderată de dl Cristian Păunescu
  • Mugur Isărescu, Banca Națională a României în anul Marii Uniri
  • Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, Cum s-a făurit România?
  • Dr. Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, La Centenarul începutului întregirii României (27 Martie/9 aprilie 1918)
• 12,30 – 13,00 – Exercițiu demonstrativ al Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul” – Sala de marmură
• 13,00 – 14,00 – Recepție – Sala „Alexandru Ottulescu”
• 14,00 – 16,00 – a doua parte a Sesiunii de comunicări, moderată tot de dl Cristian Păunescu
  • Dr. Constantin Ungureanu, Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei - Contextul intern și extern al unirii Bucovinei cu România
  • Prof. univ. dr. Liviu Maior - Marea Unire din 1 Decembrie 1918 - dezbateri și proiecte
  • Prof. univ. dr. Agnieszka Kastory, Universitatea Jagiellonă - Demersurile României pentru limitarea autorității organizațiilor internaționale asupra Dunării după Primul Război Mondial
  • Dr. Larry Watts, cercetător asociat al Academiei Române - Probleme teritoriale ale României după Primul Război Mondial
• 16,00 – 17,30 – va avea loc Decernarea premiilor anuale oferite de Fundaţia culturală „Magazin Istoric” pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice pe anul 2017
• 17,30 – manifestarea noastră se va încheia cu un cocktail, tot în sala „Alexandru Ottulescu”

Sperând că, potrivit acestui program, veți avea o zi plină, interesantă și plăcută la Banca Națională a României, vă rog să-mi permiteți să trec la prezentarea comunicării intitulată Banca Națională a României în anul Marii Uniri.

I. Banca Națională a României în anul Marii Uniri

Așa cum spuneam și cu alt prilej, o instituţie centrală resimte toate dificultățile istoriei naţionale. De cele mai multe ori, se situează chiar în mijlocul evenimentelor, aşa cum s-a întâmplat și cu Banca Naţională a României în anii 1916 – 1918.

Contemporan al acestor evenimente, pe care le-a trăit ca voluntar pe front, luptând la Mărășești, cunoscutul economist Victor Slăvescu scria la câțiva ani după terminarea războiului, referindu-se la anul 1918:

„De când există România modernă, nu am avut de înregistrat încă un an, în care să se fi petrecut evenimente mai hotărâtoare, mai grozave și mai bogate în consecințe, trecând prin toată gama celor mai dureroase suferințe ce pot fi încercate de un popor, pentru a ajunge la o adevărată apoteoză politică și națională”.

Rămasă singură pe frontul de Est, România fusese nevoită să încheie ostilitățile militare și să înceapă tratativele de pace încă de la sfârșitul anului 1917. Deși n-a mai fost an de război, 1918 a fost totuși „cel mai greu și cel mai dureros” an pentru români, căci începea „sub greutatea unor perspective din cele mai îngrijorătoare”, având în vedere că eram „strâmtorați geograficește și economicește, cu fruntariile în flăcări”, între „o revoluție fără asemănare” și „un dușman neînduplecat, gata a impune o pace de pedeapsă”.

După anii 1916 și 1917, ani dificili de război petrecuți în refugiul de la Iași, 1918 a debutat abrupt cu noi greutăți pentru Banca Națională a României.

Reamintesc că sediul central al Băncii se mutase în capitala Moldovei încă din 14/27 noiembrie 1916, iar tezaurul său de aur (91,48 tone aur) fusese transferat în septembrie 1916 la Iași, pentru ca, în decembrie același an și apoi în iulie 1917, să fie mutat la Moscova.

Tezaurul

La începutul anului 1918, tot dinspre Moscova au ajuns la Iași și primele știri extrem de tulburătoare, deși erau încă nesigure. Le găsim menționate în însemnările lui Gheorghe Gh. Mârzescu, ministru al Agriculturii și Domeniilor în guvernul condus de Ionel Brătianu. Astfel, după ce, la 3 ianuarie 1918, consemna lapidar că „se confirmă arestarea lui Diamandi”, adică a ministrului român la Petrograd, la 5 ianuarie, detalia:

„după relațiunile ziarelor ruse /…/, Diamandi a fost arestat în seara zilei de 31 decembrie, pe când sta la masă cu prietenii. Nu i s-a admis să termine masa și a fost închis în Fortăreața „Petru și Pavel”, împreună cu membrii Legațiunii românești. Miniștrii Aliați și neutri /…/ au protestat lui Lenin împotriva acestei arestări, care calcă garanția extrateritorialității și toate regulile dreptului internațional public. /…/ După manifestarea miniștrilor străini, Diamandi, la 2 ianuarie, a fost pus în libertate”.

Aproximativ două săptămâni mai târziu, la 16 ianuarie 1918, Banca Națională era direct vizată de o altă știre venită din Rusia. Prezent la ședința Consiliului de Miniștri, ținută în casa în care a locuit Ionel Brătianu în timpul refugiului de la Iași, același ministru, Gheorghe Mârzescu, aflase că „maximaliștii din Petrograd nu mai primesc pe reprezentanții României și declară intangibil pentru oligarhie tezaurul Băncii Naționale a României de la Moscova, pe care-l vor pune numai la dispoziția poporului român”. Desigur, recunoaștem aici declarația Consiliului Comisarilor Poporului din 13 ianuarie 1918, prin care se confisca nu numai tezaurul din aur (91,48 tone), ci și:

• tipografia Băncii, care fusese cumpărată la Moscova cu 225. 000 ruble;
• stocul de bilete, în valoare de 40 milioane lei;
• disponibilitățile Băncii Naționale în conturile deschise la agențiile Creditului Lyonnais din Petrograd, Odessa și Moscova (2.498.525 ruble).

Astfel, problema tezaurului a fost una dintre marile griji ale Băncii Naționale de-a lungul întregului an 1918 și, după cum știți, un secol de-atunci încoace. Atunci, în 1918, prima dintre dificultăți era aceea de a afla ce se întâmpla cu adevărat la Moscova. În același timp, guvernul de la Iași, prin trimisul său, Victor Antonescu, fost director în Banca Națională a României, a inițiat insistente demersuri diplomatice pe lângă statele Antantei pentru garantarea tezaurului românesc.

Nu întâmplător, de-a lungul întregului an 1918, chestiunea tezaurului a reapărut sistematic pe ordinea de zi a ședințelor consiliilor de conducere ale Băncii Naționale:

• La 22 martie, guvernatorul Ioan G. Bibicescu informa Consiliul general al BNR cu privire la „cestiunea tezaurului Băncii”, care se afla la Moscova (315 milioane lei), Berlin (80 milioane lei) și Londra (98 milioane lei), precizând că „asupra celui de la Londra nu este motiv de preocupare”.

  În ceea ce privește tezaurul de la Moscova, la începutul verii, lucrurile deja se precipitaseră. Revenit din Rusia, directorul Theodor Căpitanovici, care, alături de alți funcționari ai Băncii, însoțise tezaurul în decembrie 1916 „cu dreptul de a sta acolo”, la 7 iunie 1918 a făcut o expunere în fața Consiliului general al BNR, din care am reținut că:

  • Declarația de confiscare din partea „guvernului sovietist” a fost însoțită de punerea câte unei peceți la ușile de fier ale ambelor compartimente, adică atât la „tezaurul nostru din Kremlin, cât şi la imprimeria băncii, care se afla împreună cu depozitele statului român de la Sudnaia Bank”;
  • „Fiind ameninţat în diferite rânduri de a da cheile /…/ am și depus în februarie cheile, cât şi diferite procese-verbale în mâinele dlui E. Labonne, consulul general al Franţei”;
  • După ce comisarul Fritch a ridicat 8 lăzi cu bilete de 2 lei complet imprimate, în valoare de 1.920.000 lei, „am mai avut în urmă încă o nouă emoţiune, că tezaurul nostru împreună cu al statului rus vor fi transportate în Urali, pentru mai multă siguranţă, dar după intervenţiunea ce am făcut atât la delegaţiunea Băncii de Stat, care păstrează una din chei, cât şi la Consulatul francez, ni s-a dat asigurarea că nicio mişcare nu se va face în tezaurul şi depozitele fie ale băncii, fie ale statului român, așa că până azi totul e în siguranță”.
• Asigurarea a fost valabilă doar pentru o lună de zile, căci, în scrisoarea din 4 iulie 1918, funcționarul Mina Vidrașcu, a cărui misiune la Moscova era legată de tipografia BNR cumpărată și pusă în funcțiune acolo, îi scria directorului Căpitanovici:
  • Tovarășii ne-au mai luat o mașină. Am căutat prin toate mijloacele ca s-o salvez, dar mi-a fost imposibil, am reușit numai să-i întârzii cu 20 de zile, în urmă am fost nevoit să cedez, am cedat însă numai când s-au prezentat cu forța armată. /…/ Am cerut însă și am obținut de-a se încheia, în tipografie, un proces – verbal de luarea mașinei”.
  • La 13 septembrie, guvernatorul Bibicescu îi informa pe membrii Consiliului general al BNR că se întorsese de la Moscova și inginerul Dobrovici, care primise de la banca statului rus următoarele informații:
    • tezaurul băncii aflat la Kremlin este neatins;
    • paza tezaurului se face cu uşierii Băncii Rusiei, care sunt schimbați zilnic şi care spun că atât sigiliul de pe uşa de fier, cât şi zidurile şi ferestrele clădirii sunt intacte;
    • cheile de la sala tezaurului, care se păstrau la Consulatul Franţei, au fost predate, în urma ruperii relaţiilor diplomatice ale acestei ţări cu Rusia, Consulatului Danemarcei, cu proces-verbal şi cu protocoalele aurului şi depozitelor;
• Trei luni mai târziu, revenea cu o altă scrisoare Mina Vidrașcu, care anunța că „atât tezaurul băncii aflat la Kremlin, cât şi disponibilul de bilete şi hârtie de la Sudnaia Kassa sunt intacte”.

Încercând tot timpul să afle care era situația valorilor românești de la Moscova, atât reprezentanții guvernului, cât și ai Băncii gândeau în 1918 strategii de recuperare a tezaurului. În august 1918, ministrul plenipotențiar Constantin Conțescu enumera cinci factori, care, abil conciliați, ar fi putut face recuperarea posibilă:

• „Foștii noștri aliați, care ne-au garantat integritatea acestor valori”
• „Germanii, la a căror protecțiune tot noi am apelat în timpii din urmă”, dar exista riscul să determine „pierderea bunăvoinței primului factor”
• Sovieturile bolșevice, în mâna cărora depozitele noastre se găsesc de fapt;
• Ucrainenii, pe teritoriul cărora urma a se face transportul, în cazul recuperării;
• „ca să nu mai vorbim și de Rusia Mare, care a garantat înapoierea acestor valori” – după cum încheia Constantin Conțescu.

Din păcate numai enumerarea acestora este suficientă pentru a surprinde complexitatea situației internaționale de la sfârșitul războiului, care, astăzi, știm, n-a mai permis recuperarea tezaurului BNR.

Împrumuturile

O altă problemă care s-a aflat în permanență pe agenda Băncii Naționale în anul 1918 a fost aceea a continuării susținerii financiare a statului „atât de greu încercat”.

Reamintesc că, încă din 1914, guvernul a solicitat sprijinul financiar, imposibil de găsit în altă parte „în afară de Bancă”, potrivit declarației ministrului de Finanțe, Emil Costinescu. Prin urmare, sprijinul acordat statului român de Banca Națională a început în august 1914 și a fost reglementat în decembrie același an, când s-a încheiat o convențiune prin care s-a stabilit ca statul să furnizeze Băncii acoperirea în aur necesară emisiunii de bilete pentru acordarea împrumuturilor.

Înțelegerea dintre Bancă și Guvern avea ca temei articolul 12 din Legea Băncii, care prevedea că Banca trebuie să aibă „un stoc metalic de aur de cel puţin 40% din suma biletelor emise de dânsa“, dar „în împrejurări excepţionale şi pentru timp determinat”, așa cum erau împrejurările războiului, acest stoc putea să coboare la 33%.

Astfel, practic, BNR emitea 100 milioane lei, pe care-i punea în contul guvernului, iar guvernul furniza aur Băncii Naționale, contra cost, în valoare de 33 milioane lei. Până la intrarea României în război, ambele părți și-au respectat angajamentele: Banca Națională a împrumutat guvernul cu 400 milioane lei, iar guvernul a alimentat tezaurul Băncii cu aurul obținut din taxa în aur, instituită pentru exportul de cereale și plătită de importator.

După intrarea țării în război, deși emisiunea luase un tempo mai rapid, „posibilitatea statului de a furniza acoperirea necesară, conform convențiunilor, era aproape nulă”. Totuși, după cum sublinia Victor Slăvescu, „grija menținerii unei emisiuni garantate a fost constantă la conducătorii Băncii Naționale cu toate vicisitudinile dureroase prin care a trebuit să treacă o dată cu țara” .

De aceea, în 1917, a intervenit o nouă înțelegere, prin care guvernul român se obliga să depună la Londra, la Trezoreria statului englez sau la Banca Angliei, la dispoziția Băncii Naționale a României obligațiuni de stat englezești în valoare de 4 milioane lire sterline. Aceste obligațiuni nu produceau dobândă și urmau să fie înlocuite printr-un vărsământ în termen de 10 luni de la data încheierii păcii.

Importanța menținerii unei acoperiri legale a emisiunii și preocuparea conducerii BNR pentru implicațiile pe termen lung asupra monedei naționale și a economiei românești în general transpar din corespondența care a avut loc între guvernatorul Ioan G. Bibicescu și ministrul de Finanțe Nicolae Titulescu în intervalul decembrie 1917 – ianuarie 1918. Transcrise în registrul de procese - verbale ale ședințelor Consiliului general al BNR, aceste scrisori arată frământările acestor decidenți, inclusiv dezacordurile dintre ei în ceea ce privea restituirea datoriei statului și asigurarea rezervei de acoperire a emisiunii suplimentare de bilete realizate de Bancă pentru Stat.

Astfel, la 28 decembrie 1917, guvernatorul BNR transmitea ministrului de Finanțe:

„Vă rugăm a nota că până acum n-am primit de la Londra comunicarea că ni s-au pus la dispoziţiune acele 4 milioane livre sterling de care vorbeşte adresa dvs./…/. Vă rugăm a lua măsurile necesare în această privinţă. Cestiunea care ne-a preocupat şi ne preocupă, în primul rând prin greutatea soluţionării ei, este de a micşora pletora de bilete puse in circulaţiune pentru nevoile guvernului /…/. Atragem cu toată seriozitatea atenţia dvs. asupra acestei cestiuni şi rugându-vă a-i consacra studiul ce merită. Vă rugăm, asemenea, a face ca să nu se mai ceară băncii noi împrumuturi, ba încă să i se restituie o parte din cele deja în fiinţă.”

La 13 ianuarie 1918, Nicolae Titulescu răspundea între altele:

„Am cerut telegrafic detaliile care interesează Banca Naţională asupra inscripţiunei de garanţie şi vi le voi comunica după primire. Cât despre mijloacele de a retrage biletele din circulaţie, la care dvs. vă gândiţi cu atâta dreptate de pe acum, ele ne preocupă şi pe noi şi sunt încredinţat că nu va fi dezacord între noi asupra lor. /…/. Rămâne chestiunea noilor împrumuturi. Cunoaşteţi toate sforţările mele de a obţine de la aliaţi fonduri pentru acoperirea cheltuielilor interne şi răspunsul lor de până acum. Deîndată ce aliaţii vor da cererilor noastre o soluţie favorabilă, desigur că nu vom mai recurge la împrumuturi noi la bancă.”

Conform răspunsului guvernatorului BNR din 17 ianuarie 1918, Banca Națională încă „aștepta confirmarea de către guvernul englez a inscripţiei în registrele tezaurului său a unei sume de 12 milioane lire sterline pentru acoperirea necesară a celor din urmă trei împrumuturi”. În plus, guvernatorul adăuga că „aşteptăm, asemenea, cu siguranţă că ne veţi comunica vederile dvs. asupra mijloacelor de retragere din circulaţiune a biletelor care trec peste nevoile normale ale ţării.”

Corespondența s-a oprit aici, întreruperea fiind consecința înlocuirii guvernului Ionel Brătianu cu cel condus de generalul Alexandru Averescu, în care portofoliul Finanțelor a fost deținut de Fotin Enescu. Problema împrumuturilor acordate statului a fost, cum era de așteptat, intens discutată în cadrul Adunării generale a acționarilor BNR din 22 februarie 1918.

Potrivit Raportul Consiliului de administrație al BNR, prezentat cu acest prilej, în decembrie 1917, datoria statului la Bancă ajunsese la 1,3 miliarde lei, ceea ce oglindea „intensitatea sforțării făcute de Bancă spre a da statului mijloace de a face față nevoilor sale”. Având însă în vedere faptul că, în urma acestor împrumuturi, „circulația noastră /…/ a luat desvoltări excepționale, ajungând până la 1,96 miliarde lei la 31 decembrie 1917”, Consiliul de administrație al Băncii considera că trebuie pusă „întrebarea dacă nu ar fi timp a se recunoaște că Banca Națională a României a ajuns la limita extremă a sforțărilor sale și că e în interesul general al țării de a se opri aici cu emisiunea”.

În cadrul dezbaterilor care au urmat a cerut cuvântul și „dul Luca Elefterescu”, acționar BNR, deținător a 30 de acțiuni BNR și deputat conservator, deci un acționar care nu provenea nici din zona guvernului liberal ce decisese intrarea țării în război, nici dintre discipolii lui Take Ionescu. Elefterescu fusese șeful conservatorilor din Prahova, unde a îndeplinise de mai multe ori și funcția de prefect, fiind primul proprietar al casei unde funcționează azi Muzeul Ceasurilor din Ploiești.

Potrivit procesului – verbal întocmit atunci, el a arătat mai întâi că:

✔ „s-a făcut bine că primul gând din raport s-a îndreptat către armată, căreia îi datorim toată admirațiunea și recunoștința noastră”.

După care a adăugat:

✔ „Recunoaștem, de asemenea, că Banca Națională a României și-a făcut mai mult decât datoria. Nimeni nu s-a îndoit de puterea Băncii, dar e o minune că în împrejurările prin care am trecut, ea să poată pune la dispoziția Statului 1300 de milioane lei”.

Desigur, Luca Elefterescu avea și nemulțumiri legate de cantitatea mare de bilete de bancă împrăștiată pe piața românească, situație cu efecte dezastruoase asupra vieții economice a țări, dar avea și soluții care vizau atragerea depunerilor prin dobânzi cât mai mari și prin înlesniri la retrageri. Ceea ce era important pentru Bancă, deputatul conservator avea și certitudini:

✔ „Aveți funcționari de o activitate neobosită pe care i-am văzut făcându-și datoria în momentele cele mai critice cu cel mai mare calm, cu cel mai mare devotament pentru cauza publică”.

✔Răspunzând, guvernatorul I. G. Bibicescu a precizat că:

✔ „pentru a atrage depunerile în numerar am admis depozite fără taxe și conturi curente, dând carnete de cecuri, și am făcut cele mai mari înlesniri la retrageri. /…/ Dobândă ne opresc statutele să plătim, oprindu-ne să ne împrumutăm”.

La scurtă vreme după reunirea acționarilor BNR, a avut loc o nouă schimbare de guvern, președinția Consiliului de Miniștri fiind încredințată lui Alexandru Marghiloman, iar Finanțele lui Mihai (Mișu) Seulescu (Săulescu). La trei zile de la instaurarea noului guvern, Alexandru Marghiloman consemna în Notele politice: „Examinat situaţia financiară. Şeful contabilităţii, Angelescu, mi-o rezumă astfel: venituri, pe lună 8.000.000 (opt milioane); cheltuieli pe zi, opt milioane“.

Deși lapidară, această notă de jurnal este sugestivă pentru situația dramatică a României în prima parte a anului 1918. În același timp, Marghiloman continua: „Avem încă la Bancă (adică la Banca Națională – n.n.) un sold din împrumutul de 90 milioane (de fapt, mai erau 90 de milioane din împrumutul de 300 milioane lei). Găsesc trate, de la Legațiunea engleză, cea mai mare parte de le guvernele francez și englez, cam pentru 45 milioane. Contez pe această rezervă ca să constitui baza unui nou împrumut la Bancă”. Așadar, din start, singura soluție era un nou împrumut la Banca Națională, dar pentru că Guvernul nu avea aur pentru a asigura rezerva de acoperire se apela la un paleativ, trate franceze, engleze și americane, pe care guvernul român le primise de la guvernele aliate.

Concretizarea intențiilor lui Alexandru Marghiloman este surprinsă în procesul - verbal al ședinței din 3 mai 1918 a Consiliului general al BNR, după cum urmează:

„Domnul Guvernator roagă Consiliul să-l scuze pentru întârzierea deschiderii ședinței pentru că abia acum a putut sfârși lunga conversațiune ce a avut cu Domnul Prim - Ministru și Domnul Ministru de Finanțe. Dând amănunte asupra acestei conversațiuni, Domnul Guvernator spune că s-a cerut Băncii un nou împrumut de 300 milioane și că Domnia Sa a crezut că poate asigura pe Guvern că Banca nu-i va refuza concursul său în marginea putinței în care guvernul o va pune prin acoperirea ce-i va da.” Explicând că, într-adevăr, Adunarea generală a acționarilor decisese limitarea la 1,3 miliarde lei a împrumuturilor, guvernatorul Bibicescu continua: „Banca, ținând seama de starea de lucruri actuală, trebue să acorde împrumutul ce i se cere, pe baza acoperirii ce i se va face”. După plecarea prim-ministrului Marghiloman, ministrul Mihai Seulescu a stabilit cu guvernatorul Bibicescu detaliile tehnice ale împrumutului, ajungând la următoarea înțelegere: guvernul oferea trate în valoare de 50 milioane lei, pe care Banca le trecea în contul guvernului și le considera rezervă de acoperire, și Banca Națională acorda un împrumut de 150 de milioane.

Aşa cum ne lămureşte economistul interbelic Lazăr Ionescu, aceste trate asupra străinătăţii nu erau altceva decât bonurile de tezaur pe care guvernele ţărilor aliate consimţiseră să le emită prin reprezentanţii lor diplomatici în România şi le cedaseră apoi guvernului român pentru a uşura pagubele din distrugerile provocate de război.

În ceea ce privește, datele tehnice ale împrumutului, acestea s-au modificat după cum urmează:

• 9 mai 1918 - guvernul comunica Băncii că solicită un împrumut de 200 milioane lei și oferea trate în valoare de 46,6 milioane lei.
• 10 mai 1918 - când se pregătea să supună Consiliului general convențiunea de împrumut, guvernatorul Bibicescu a fost vizitat de ministrul Mihai Seulescu, care i-a transmis rugămintea prim-ministrului Marghiloman ca valoarea împrumutului să fie de 300 milioane lei.
• 16 mai 1918 – s-a încheiat noua convenție între Bancă și Guvern: Banca acorda 300 milioane lei împrumut, iar Ministerul de Finanțe se angaja să depună imediat tratele pe care le avea, iar restul, „la timp”, adică atunci când reușea să le procure.
• 27 septembrie 1918 – constatând că „guvernul se confruntă cu mari greutăţi la întocmirea bugetului statului”, Consiliul general al BNR a decis „să vină şi în această împrejurare în ajutorul statului” și Banca să ia asupra sa obligaţia de a vărsa din disponibilul ei 54.000.000 lei drept acoperire a ultimului împrumut, rămânând ca guvernul să achite atunci când va realiza un împrumut extern sau în alt mod.

Adunând toate împrumuturile acordate Statului de Banca Națională în perioada 1914 - 1918, rezultă un total de 1,654 miliarde lei, adică, potrivit calculelor lui Gh. Dobrovici, o treime din datoria publică a României.

Tratatul de pace de la București și situația rezervată BNR

Concomitent cu eforturile de asigurare a mijloacelor financiare necesare statului, Banca Națională a României era însă profund preocupată de negocierile care aveau loc la Buftea și care s-au concretizat în Tratatul de la București, semnat pe 24 aprilie 1918 (st. vechi). Potrivit ziarului oficial al guvernului Marghiloman, fiind amenințată să fie desființată sau să devină o ficțiune, prin acest tratat, România „a scăpat plătind numai şi plătind tot ce se putea plăti mai puţin”.

În realitate, mai multe prevederi ale Tratatului loveau în Banca Națională a României. În articolul 42 al Tratatului, se menționa că:

• „toate măsurile luate în timpul administrației forțate (era vorba de Administrația germană, care sechestrase Palatul Lipscani și fondurile BNR în martie 1917 – n.n.), trebuie respectate, neputând fi vorba de vreo pretenție de despăgubiri”.

În felul acesta, Germania urmărea:

• să deposedeze BNR de depozitele în aur şi în mărci, pe care aceasta le strânsese la Reichsbank din cerealele vândute Germaniei în perioada 1915-1916;
• să impună guvernului român să-şi asume rolul de mediator între Banca Naţională a României şi Germania, care, prin Administraţia de ocupaţie şi măsurile luate de aceasta, încălcase Convenţia de la Haga referitoare la dreptul la proprietate al particularilor în condiţii de război.

De asemenea, pe lângă acceptarea ca legale a măsurilor abuzive luate de Administrația germană în anii 1916 - 1918, art. 17 al Tratatului juridic și politic prevedea:

• „colaborarea Comandamentului suprem, în ceea ce privește regularizarea circulațiunii numerarului și a plăților și, în particular, gestiunea Băncii Naționale a României și a Casei Centrale a Băncilor Populare rămâne rezervată pentru o convențiune specială”.
• „într-un răstimp de patru săptămâni de la data semnării păcii, reprezentanții părților contractante se vor aduna la Berlin, pentru a se înțelege asupra detaliilor privind îndeplinirea obligațiunilor financiare ale României”.

În consecință, a fost organizată Conferința financiară de la Berlin din iunie – iulie 1918, în cadrul căreia s-a stabilit un proiect de convențiune referitor la Banca Națională a României, care prevedea colaborarea dintre Comandamentul superior al armatei germane de ocupație și guvernul român pentru conducerea afacerilor Băncii Naționale, după luarea consimțământului acesteia.

Între prevederile umilitoare stabilite cu acest prilej, se afla și aceea a instituirii a doi împuterniciți civili ai Comandamentului german pe lângă sediul central al BNR și câte unul pe lângă fiecare sucursală sau agenție. Banca Națională era obligată:

• Să le pună la dispoziție „registrele și scriptele, inclusiv acelea ale filialelor”
• Să le ofere „deslușiri asupra tuturor afacerilor curente”
• Să-i cheme „la timp la ședințele direcțiunii și ale altor organe de administrație, precum și la Adunările generale”.

Nu întâmplător, Victor Slăvescu comenta:

„Și la toate aceste condițiuni se aștepta consimțământul Băncii Naționale. Se putea crede că, după aproape 4 decenii de muncă închinată intereselor generale, se va putea găsi un consiliu general și o adunare generală de acționari, cari să pună semnătura de adeziune pe o astfel de convențiune?”

În acest sens mi se pare plină de învățăminte atitudinea deputatului - sătean David Ioan Șerpeanu din județul Botoșani, „un brav ostaș întors cu galonul de sergent” de pe front, care a fost invitat să rostească o cuvântare în Parlament, cu ocazia discuției la mesajul tronului în iunie 1918. După ce a vorbit avântat despre pământ și dreptul la vot, potrivit însemnărilor de război ale dr. Vasile Bianu, „când a vorbit despre tratatul de pace, glasul s-a domolit pe nesimțite și vorbea foarte încet; la strigătul unui deputat de a vorbi mai tare, el a răspuns: «Apoi eu vreau ca despre asta să spun mai încet și aș spune și mai încet, ca să aud numai eu, fiindcă mă doare»”.

Proiectul de modificare a Statutului BNR

Dificultăți majore veneau însă și din alte direcții. Campania de presă începută în februarie 1918 continua, slăbind prestigiul Băncii Naționale. Apogeul acestei campanii a constat în depunerea, de către ministrul de Finanțe, a unui proiect de lege care viza modificarea statutului BNR. Potrivit memoriilor lui Constantin Argetoianu, tocmai acest proiect de lege a determinat plecarea lui Mihai Seulescu din guvern și preluarea Finanțelor de C. C. Arion.

Așa cum preciza guvernatorul Ioan G. Bibicescu în februarie 1919, primind acest proiect, conducerea Băncii a comunicat Guvernului că era vorba de „schimbarea bazei constitutive a Băncei, care e identică cu a tuturor băncilor de emisiune. Prin această organizare, ca și prin administrațiunea vigilentă a Băncei noastre, am intrat în rândul băncilor de emisiune, dobândind considerațiunea și prestigiul ce merităm. Când, însă, în timpul acesta de dificultăți, niciuna din băncile de emisiune n-a procedat la vreo schimbare în modul de acoperire, credem că ar fi imprudent de a începe noi, o bancă din cele mai noi și cele mai mici, la o modificare atât de esențială, care poate nu va fi admisă nicăieri și, deci, în acest caz, vom expune a ieși din familia băncilor de emisiune și poate a vedea prestigiul, autoritatea și chiar creditul nostru atins. Cu alte cuvinte, ar fi a pierde rezultatele dobândite printr-o muncă conștientă de 35 de ani, ceiace niciun român nu poate dori”.

Cu același prilej, rememorând momentele grele ale anului 1918, guvernatorul Ioan G. Bibicescu spunea acționarilor BNR citind Raportul Consiliului de administrație al BNR către Adunarea generală a acționarilor din februarie 1919:

„Un fapt care ne-a produs, nu putem zice grijă, ci o mare și legitimă enervare, a fost neîncrederea și pornirea ce se manifestă în cercurile oficiale de atunci în contra instituțiunilor financiare existente și care dovediseră, prin munca lor, că sunt în stare să aducă servicii publicului și statului. Între acestea, Banca Națională nu era cruțată, ba din contră, cea mai atacată și amenințată era ea. Pe deoparte, i se cereau ajutoare pe care ea le da, pe când pe de altă parte se uneltea contra ei. Mai n-a fost într-adevăr zi în care, fie în numita Cameră, fie în interviuri publicate în ziare, fie în articole inspirate, să nu se formuleze atacuri nedrepte și nedovedite la adresa Băncii Naționale; se cereau și se promiteau reforme, ca statificarea ei, și altele.

N-am răspuns nimic, urmând în această privință tradiția invariabilă a Băncei de-a nu intra în polemice, ci lăsând faptele să vorbească de sine. Ne-a fost mai ușor decât oricând de a nu răspunde, când răspundea faptul că Banca aducea Statului, în timpi din cei mai grei ce-au fost vreodată, serviții atât de însemnate, încât cei mai optimiști chiar, nu se așteptau ca Banca să fie în stare de-a le face cel puțin întinderea ce-au luat.

N-am răspuns noi, dar a răspuns publicul detentor de acțiuni, nevoind să le vândă și nedând amenințărilor nicio însemnătate. Ajunsese a se cere pentru acțiune prețuri cari nu se bazau pe nici un calcul serios, prețuri cari vădeau că cei care le aveau nu voiau să se despartă de acele acțiuni.

Totuși, deși această atitudine era un avertisment, guvernul reformator, care-și propusese a nu lăsa în picioare nicio instituțiune financiară din cele care prosperau nu s-a lăsat să-și încheie cariera fără a prezenta un proiect de o așa zisă reformă a Băncei Naționale a României.”

Sprijinindu-i pe românii de dincolo de graniță

În pofida acestor zdruncinări, Banca Națională a rămas deschisă în acei ani și către acțiunile de binefacere.

Luând cuvântul în cadrul Adunării generale din 22 februarie 1918, acționarul Ștefan C. Ioan sublinia că un capitol „neatins în discuțiunea de azi e acela de ajutoare. Anul trecut am cerut ca milionul de la rezervă să fie dat familiilor celor căzuți pe câmpul de luptă. Văd în raport că s-au dat ajutoare peste un milion lei. Aduc mulțumiri pentru ce s-a făcut și exprim dorința ca anul acesta să se dea și mai mult”.

Și, într-adevăr așa s-a întâmplat, câtă vreme numai acțiunile caritabile ale Reginei Maria au beneficiat de 1,9 milioane lei în anul 1918.

În cele ce urmează, aș vrea să vă rețin atenția doar cu câteva gesturi ale Băncii Naționale a României de susținere a românilor din afara granițelor Vechiului Regat, plecând de la precizarea că această conduită a Băncii a fost stabilită de întemeietorul Băncii, Eugeniu Carada.

• Potrivit celor care l-au cunoscut, Eugeniu Carada fusese cel care „necontenit, s-a interesat de nevoile românismului”, contribuind la construirea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Piața Sfatului din Brașov, plătind amenzile ziarelor românești din Transilvania sau organizând subscripții pentru mișcarea națională din Basarabia, fapt pentru care a fost acuzat că „vâră în capul basarabenilor speranțe ce nu se pot realiza”.
• La rândul său, Ioan G. Bibicescu, guvernatorul greu încercat din anii războiului, călătorise frecvent peste munți, întocmise culegerea de folclor Poezii populare din Transilvania, iar în calitate de jurnalist ținuse rubrica intitulată De peste munți.
• Expresie a programului național lăsat moștenire de Carada la Banca Națională, imediat după moartea acestuia, în februarie 1910, Consiliul general al BNR a decis înființarea „Fondul cultural Eugeniu Carada”, „destinat acelor instituţii culturale cărora Carada le-a dat constant sprijinul său”. Din acest fond, în ianuarie 1915, prin Banca „Albina” ajungeau la Sibiu, la mitropolitului Ioan Mețianu, 20 000 de coroane austro – ungare.
• În perioada 1914 – 1918, au primit sprijinul financiar al BNR:
  • Ziarele:
    • „Tribuna“ din Sibiu,
    • „Olteanul“ din Făgăraş,
    • „Libertatea“ din Orăştie,
    • „Glasul Basarabiei“ din Chişinău,
    • „Gazeta Basarabiei“,
    • „Basarabia“
    • „Cuvântul“
    • „România Nouă” din Chișinău
    • „Gazeta de Transilvania”
  • Asociații și societăți:
    • Societatea Culturală „Făclia“ din Basarabia
    • Societatea Românilor de peste Munţi
  • Refugiații din Transilvania și Bucovina, prin:
    • Comitetului Executiv pentru Ajutorarea Refugiaţilor Transilvăneni și Bucovineni
    • Asociaţia Învăţătorilor din Topoloveni.

Unirea Basarabiei și Bucovinei

În această „besnă a păcii”, după expresia Reginei Maria, consemnată de ambasadorul francez, contele de Saint – Aulaire, a existat totuși o lumină. Această lumină a fost reprezentată de Unirea Basarabiei cu România.

După Armată, una din primele instituții naționale care au fost chemate să acționeze în Basarabia a fost Banca Națională a României. Astfel, încă din 24 martie/6 aprilie 1918, guvernatorul Ioan G. Bibicescu informa Consiliul general al BNR despre „telegrama Dlui Ministru de Finanțe al Basarabiei”, prin care se cerea Băncii Naționale deschiderea unui ghișeu la Chișinău. În urma discuției avute cu Mihai Seulescu, ministru de Finanțe în guvernul condus de Alexandru Marghiloman, s-a decis „a se studia cestiunea circulațiunei monetare în Basarabia”. Aproape o lună mai târziu, la 21 aprilie/4 mai 1918, Corneliu Cioranu, director în Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României, se întorcea din capitala Basarabiei și prezenta Consiliului general al BNR concluziile vizitei sale, referitoare la „situația foarte dificilă” în care se găseau sucursalele marilor bănci de la Chișinău, precum și Sucursala Băncii Imperiului Rus. Între timp, la 17/30 aprilie 1918, fusese publicat în „Monitorul Oficial” decretul - regal prin care leul era introdus ca unitate monetară în Basarabia.

„Art. I. Unitatea monetară în Basarabia va fi leul.

Art. II. Autorităţile publice vor încasa dările şi-şi vor plăti cheltuielile în monetele naţionale româneşti, cari devin obligatorii şi liberatorii şi în Basarabia.

Art. III. Transformarea în lei a drepturilor fixate în ruble se va face pe baza calculului de maximum 1 leu 60 bani rubla.

Art. IV. Până la o dată care se va fixa ulterior de către Ministerul de Finanţe, autorităţile publice vor putea primi în plata dărilor şi vor putea schimba în lei pe baza calculului de mai sus, rublele Romanov (imperiale).

Art. V. Dispoziţiunile acestui decret se vor pune în aplicare din ziua a treia de la data publicărei în «Monitorul Oficial»“.

În același timp, se discuta deja problema înființării primelor agenții ale Băncii Naționale a României în Basarabia, fapt pentru care ardeleanul refugiat la Chișinău, Onisifor Ghibu, proprietarul tipografiei „Buciumul român”, transmitea la Iași că „va executa tipăriturile de care Banca va avea nevoie pentru agențele sale ce va înființa în Basarabia cu 10% mai eftin decâte celelalte tipografii” și solicita un avans de cinci mii lei, ceea ce Consiliul de administrațiune al BNR a acceptat.

Omagiind acest moment din istoria națională, Banca Națională a României a emis un set de trei monede din aur, argint și tombac cuprat, precum și 5000 de monede de 50 de bani pentru colecționare. Probabil ați găsit deja câte o astfel de monedă de 50 de bani în mapele dumneavoastră și vreau să vă spun că, pe lângă designul special, dedicat centenarului unirii Basarabiei cu România, această monedă valorează mult mai mult decât nominalul înscris pe ea. Păstrați-o cu grijă și lăsați-o moștenire!

Al doilea moment luminos din anul 1918 l-a reprezentat unirea Bucovinei cu România. Și de această dată, Banca Națională a României a reacționat înaintea declarării unirii propriu - zise. Astfel, pe 7 noiembrie 1918, guvernatorul Bibicescu prezenta Consiliului general al BNR telegrama primită de la Nicu Flondor, secretar de stat pentru afacerile financiare ale Bucovinei, care solicit ca un delegat al BNR să studieze la faţa locului problema înfiinţării unei sucursale a BNR la Cernăuţi, precum şi alte probleme financiare privitoare la Bucovina. Având în vedere experiența pe care directorul Corneliu Cioranu o dobândise deja în cazul Basarabiei, Consiliul general l-a desemnat tot pe el pentru a merge și la Cernăuți.

La 19 noiembrie 1918, Corneliu Cioranu se întorsese de la Cernăuți și comunica rezultatele vizitei sale:

• Conducătorii bucovineni doreau înființarea unei sucursale BNR la Cernăuți cât mai curând posibil, ceea ce Corneliu Cioranu considera că „se impune atât pentru a da satisfacţiune populaţiei româneşti din Bucovina, cât şi pentru a da sprijinul şi sfatul său înjghebărilor comerciale româneşti, ce fără îndoială vor lua, în scurt timp, fiinţă“;
• În acest sens, Cioranu închiriase deja o casă pentru viitoarea sucursală, în centrul oraşului Cernăuţi, de la Banca Ţării, cu preţul de 6.200 lei pe an, pe termen de 3 ani.

Revenirea la București

Între timp, avusese loc și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, iar familia regală și instituțiile statului român aveau să revină în curând la București. România devenise rotundă, și prin eforturile de netăgăduit ale Băncii Naționale a României.

La 1 decembrie 1918, conducerea Băncii ținea prima ședință acasă, în palatul din strada Lipscani nr. 25.

Sintetizând rolul instituției noastre în timpul Războiului de Reîntregire, Raportul Consiliului de administrație al BNR din februarie 1919 insera: „În condițiuni din cele mai grele, am continuat în Iași munca noastră, dovedind pentru toți cât bine a putut face instituțiunea Băncii Naționale, acum în timpuri extraordinare și mai ales în aceste împrejurări excepționale”.

Având în vedere toate acestea, credem că astăzi putem spune că în acei ani grei de jertfe și suferințe, de renaștere și miracole, Banca Națională a României și-a îndeplinit misiunea pentru care fusese creată, identificându-se cu destinul naţional.

Vă mulțumesc pentru atenție!

București, 24 aprilie 2018

• 
• 
• 
• 
•