Stimate domnule guvernator Mugur Isărescu, prim-ministru al României în 1999 - 2000,
Distinşi demnitari ai statului român,
Domnule ambasador Klemm,
Dragi prieteni, şi când spun "dragi prieteni" includ aici şi reprezentaţii Ambasadei americane, de acum şi dintotdeauna,
Îi mulţumesc, încă o dată, domnului guvernator pentru că a avut această idee: să adune în această seară, aici, oameni care au jucat un rol important în lansarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite. Pentru mine este un moment emoțional, în primul rând. Nu sunt obişnuit cu recunoaşterea unor merite trecute, dar cred că acest moment, dincolo de emoţie, poate să fie și un pas important spre cum privim istoria României. Lumea se schimbă din ce în ce mai repede, iar perioada post-decembristă a României intră deja în câmpul de studiu al istoriei recente care, din păcate, nu s-a scris încă. Ce avem până acum este un amestec de poziţii arbitrare, opinii partizane contradictorii, falsuri și manipulări. Este foarte greu să gândeşti strategic, dacă nu îţi cunoști istoria adevărată, scrisă pe baza faptelor, documentelor și mărturiilor. Iar în această sală, acum, nu sunt oameni care doar au auzit sau au citit despre istoria recentă a României. Nu nişte actori secundari, sunt chiar protagoniştii acestei istorii care într-un moment dramatic de schimbare, la ieşirea dintr-o dictatură cumplită, au reușit o schimare decisivă și au făcut acest lucru cu sprijinul esenţial al prietenilor noştri americani. Mă bucur, domnule guvernator, că aţi avut iniţiativa de a onora prin această medalie pe toţi amabasadorii Statelor Unite în România după 1989 şi v-aş sugera, dacă puteţi, să îl includeți şi pe David Funderburk, cel care a fost ambasador la București în timpul dictaturii lui Ceauşescu şi care, de atunci şi până acum nu a încetat să lupte pentru cauza ţării noastre.
Am să încerc, cu bunăvoinţa dumneavoastră, să vă fac câteva confesiuni. Sper ca mărturiile dumneavoastră viitoare să completeze acest început de prezentare a unei istorii adevărate. Ideea şi concepţia unui astfel de parteneriat, cel puţin pentru mine, s-a născut în primii ani după 1990, când am obţinut un post de profesor la Duke University. Pentru că eram prorectorul Universităţii din București, apropiat de Liga Studenţilor, cea jucase un rol excepţional în schimbarea democratică a României, am fost invitat să ţin conferinţe la mai multe universități americane. Aavut ocazia să întâlnesc o serie de personalităţi vizionare care au influenţat gândirea politică a acelei perioade. Mă refer la Zbigniew Brzeziński, care m-a invitat la Georgetown University, la aniversarea Institutului de Studii Sovietice, la Samuel Huntington, la Francis Fukuayma. Am avut ocazia să fiu invitatul Institutului Naţional Democrat, Institutului Naţional Republican, al unei serii de think-tank-uri americane şi să urmăresc cum se dezvolta gândirea politică după prăbuşirea comunismului în Estul Europei. Problema strategică principală era unde va fi limita între ţările care vor accepta un sistem democratic complet, cu economie de piață, şi ţările al căror parcurs mai lent ar putea permite, în viitor, refacerea ambiţiilor hegemonice ale fostului imperiu sovietic. În acel moment, din discuţiile pe care le purtam, reieșea că o parte din strategii Rusiei, în special cei militari, care nu se împăcau cu noua situaţie, se gândeau la o linie de refacere a zonei lor de influenţă care să treacă prin Belarus, Ucraina și să ajungă, prin România, în fosta Iugoslavie, condusă de o dictatură comunistă. În schimb, strategii americani se gândeau cum să adauge Polonia relației strategice cu Israel și Turcia şi cum să consolideze acest spaţiu. Ce se va întâmpla cu România? Va fi o piesă în jocul rusesc sau se va integra liniei Israel – Turcia – Polonia, ca un element important în această zonă estică? Pentru mine era clar că aşa trebuie să fie, dar nu ştiam dacă este şi posibil să fie.
După ce am fost ales preşedinte, am avut şansa să lucrez cu o echipă excepţională. Mulţi sunt în această seară aici. Vă mulțumesc încă o dată, domnule guvernator. Ţin să le aduc un omagiu şi celor care nu mai sunt printre noi, Zoe Petre și Ion Diaconescu. Profesoara Zoe Petre, consilier prezidenţial de politică externă și internă, a fost cel mai apropiat colaborator al meu. Ion Diaconescu, fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor, a fost un om de o probitate morală, de o cinste şi de o luciditate politică cum greu s-a mai găsit în politica românească. Unii nu au putut veni, precum generalul Constantin Degeratu, dar celor care sunt aici ţin să le mulţumesc pentru sprijinul excepţional pe care l-am avut din partea lor. Îi mulțumesc lui Petre Roman, preşedinte al Senatului și apoi ministru de Externe. Le mulțumesc prim-miniștrilor Victor Ciorbea și Mugur Isărescu, celorlalţi miniştri proveniţi din mediul academic - profesori, decani, rectori, directori ai institutelor de cercetare. Le mulțumesc şi celor care au condus în acea perioadă armata şi serviciile de informaţii. Au acţionat, într-adevăr, în spiritul democraţiei şi nu au încercat niciodată să folosească în scopuri partizane influenţa sau informaţiile pe care le aveau. Le mulțumesc celor din Administrația Prezidențială. Cu toţii ne întâlneam și discutam foarte des, dar nu trebuia să ne convingem unii pe alţii, pentru că ceea ce a caracterizat elita politică în acea perioadă a fost faptul că aveam acelaşi ideal şi acelaşi proiect. Am reuşit să raliem la acest proiect şi opoziţia. Un moment important de coeziune a fost acela în care, în timpul conflictului din Kosovo, Parlamentul a votat ca România să acorde aviației americane dreptul de survol în spațiul său aerian. Aprobarea cu o majoritate s-a produs în urma unei întâlniri particulare pe care am avut-o cu preşedintele Iliescu în biblioteca Palatului Cotroceni. Mulţumesc tuturor celor cu care am colaborat, dar cred că aveţi şi dumneavoastră datoria de a vorbi despre ce aţi făcut. Aniversăm astăzi 20 de ani de la lansarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, dar tot astăzi comemorăm şi 20 de ani în care dumneavoastră ați tăcut și au vorbit alţii, păgubind astfel adevărul despre istoria recent a României.
Mergând pe același fir al confesiunilor, aş vrea să mă opresc la un fapt mai puţin cunoscut: modul neconvențional în care s-a ajuns la lansarea acestui Parteneriat. El nu a fost pregătit îndelung, pe căi diplomatice, a plecat de sus în jos şi s-a desfăşurat foarte repede. Ideea s-a născut la începutul anilor ‘90, cu ocazia Summitului OSCE de la Lisabona, când noul Guvern nu se formase încă şi ţara nu avea decât un nou preşedinte. La întâlnirea cu vicepreşedintele Al Gore, l-am asigurat că România va trece într-un ritm rapid la înfăptuirea reformelor democratice și economice, că vom desfăşura lupta împotriva corupţiei cu fermitate și că ne vom asuma preţul politic, dacă poporul îşi va asuma preţul social. Reformele au fost dure şi costisitoare pentru fiecare român în parte şi meritul cel mai mare pentru realizările acelor ani îi revine poporului român, care a acceptat un preţ social imens. Întâlnirii oficiale cu vicepreşedintele Gore i s-a adăugat o întâlnire despre care se cunoaşte mai puţin și despre care ar putea vorbi o persoană care mi-a fost aproape în zilele Summit-ului OSCE de la Lisabona, Lazăr Comănescu, pe vremea aceea ambasador, apoi secretar de stat în Ministerul de Externe. La întâlnirea cu ambasadorul Moses şi consilierii vicepreşedintelui american, am discutat prima dată despre modalităţile concrete în care România se poate angaja într-un proces de reforme radicale accelerate.
Pregătirile pentru lansarea Parteneriatului Strategic au mers foarte repede. Vreau să subliniez rolul ministrului Apărării, Victor Babiuc şi, chiar dacă nu este aici, rolul ministrului de Externe din acel timp, Adrian Severin. Un moment decisiv a fost vizita la Washington a prim-ministrului Victor Ciorbea, în timpul căreia s-a discutat ideea Parteneriatului Strategic, în luna iunie. Înaintea Summit-ului NATO de la Madrid, am primit o invitaţie din partea preşedintelui Clinton pentru o întrevedere în Salonul Oval. S-a întâmplat atunci un lucru mai puţin obişnuit pentru diplomaţia Statelor Unite: am declinat această întâlnire. Îmi amintesc replica consilierilor mei, atunci când le-am comunicat această decizie: "Nu se poate aşa ceva. Cum să declinaţi o invitaţie a preşedintelui american?". A urmat un schimb de scrisori cu președintele Clinton, am și discutat personal și i-am spus că această invitație s-ar putea interpreta ca un interes politic personal, în dauna unui interes al României. Ştiam deja că, în ciuda sprijinului pe care îl obţinusem pentru includerea României în primul val de extindere a NATO, nu numai din partea Franței și Germaniei, dar și a celorlalte state europene membre ale Alianței, preşedintele Clinton nu putea încălca o rezoluţie a Congresului care aprobase lărgirea NATO cu numai trei ţări. În acest context i-am propus preşedintelui Clinton ca lansarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite să aibă loc la Bucureşti, imediat după Summit-ul NATO.
La Madrid nu s-a putut ajunge la votul unanim necesar până în ultimul moment, fiindcă preşedintele Chirac a fost foarte ferm și nu renunţa la propunerea sa ca România să fie invitată să adere la NATO în primul val al extinderii. Soluția de compromis, propusă de cancelarul Köhl, a fost aceea ca România să fie menţionată drept prima candidată pentru al doilea val. La dineul care a avut loc la finalul conferinței, în prezența şefilor de state din NATO şi din Parteneriatul pentru Pace, preşedintele Clinton a prezentat România drept un model de rezolvare a problemelor cu minorităţile naţionale şi cu vecinii. Adresându-se membrilor Parteneriatului pentru Pace din Asia Centrală şi Balcani, a subliniat: “Dacă România a putut, veţi putea şi dumneavoastră”. A repetat aceste fraze și câteva zile mai târziu, în Piaţa Universităţii. După recepţie, însoțit de Madeleine Albright şi Sandy Berger, pe vremea aceea consilier de securitate naţională, m-a întrebat dacă sunt sigur că venirea lui la Bucureşti, după ce Statele Unite s-au opus intrării României în NATO în primul val al extinderii va fi agreată. I-am spus că întâlnirea lui cu românii va avea loc în Piaţa Universităţii, simbol al luptei pentru libertate şi că acolo vor fi cei care iubesc America pentru că o văd ca un garant al libertăţii. Negocierile pentru desfășurarea vizitei au fost purtate de Dan Petre, consilier de politică externă. Partenerii americani au propus, pentru a atrage public, un spectacol de jazz şi o colaborare cu McDonald’s și Coca-Cola. Noi am răspuns că Piața Universității e un loc în care s-a vărsat sânge, un loc sfânt pentru noi şi că nu trebuie să facem nicio mobilizare. Imaginile din Piața Universității, la lansarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, rămân pentru istorie şi arată modul profund în care un popor poate să înţeleagă ce îi oferă destinul.
Aş vrea să închei cu răspunsul cu trei întrebări retorice.
Ce am câştigat prin lansarea Parteneriatului Strategic? Am câştigat ceva ce nu am avut niciodată: siguranţa naţională. România a obținut garantarea siguranţei naţionale de către un aliat sigur, Statele Unite ale Americii, cea mai puternică forţă care apără democraţia. În discursul meu din Congres am elogiat America pentru soldaţii săi care se duc să lupte în diferite colţuri ale lumii nu pentru a anexa ţări, ci pentru libertate şi democraţie. Credibilitatea Statelor Unite rezidă din modul în care acţionează când un aliat se află în dificultate. Când, în iunie 1999, am ordonat şefului Statului Major al Armatei ca România să întrerupă survolul avioanelor rusești care transportau trupe și armament în Kosovo, nu am făcut-o la cererea președintelui Clinton sau a doamnei Madeleine Albright. A fost o iniţiativă personală pe care am luat-o ca preşedinte şi şef al Armatei. M-am gândit că ruşii au trecut prin România de-a lungul secolelor, când au vrut, pe unde au vrut, au stat cât au vrut şi că o dată trebuia să li se spună “nu”. Ştiam că un refuz ar fi putut fi un dezastru pentru România, dar m-am bazat pe Parteneriatul Strategic cu SUA. Ceea ce atunci nu au înţeles românii, au înțeles ruşii. Au înţeles că nu puteau risca o confruntare cu Statele Unite deasupra României şi avionul care se afla deasupra Ucrainei a primit ordin să se întoarcă înapoi la Moscova. Acel moment, cred eu, este memorabil pentru că nu a slujit numai securităţii României, dar si demnităţii noastre în istorie. Abia în momentul în care Ucraina a fost atacată de armatele ruseşti, mai mulţi au înţeles importanţa Parteneriatului Strategic şi şi-au dat seama că NATO poate interveni doar după aprobarea parlamentelor tuturor statelor membre, în timp ce Statele Unite acţionează imediat prin hotărârea preşedintelui şi a Congresului.
A doua întrebare este: ce am avut şi ce am pierdut? Ce am pierdut acum în România este excepţionala solidaritate naţională care s-a creat în anii 1990 – 2000 în jurul unor mari proiecte: Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, admiterea în NATO, integrarea în Uniunea Europeană. O solidaritate a întregii clase politice, a administraţiei, dar mai ales a poporului. Datorită sprijinului popular, nimeni nu a putut să îşi asume, nici atunci şi nici după aceea, o poziţie contrară acestor proiecte benefice pentru viitorul României. Din păcate, tocmai după integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, această solidaritate naţională s-a pierdut. Am ajuns astăzi într-o dezbinare din care cu greu mai putem ieşi. O sarcină pentru leadershipul politic, pentru societatea civilă şi mediul academic este refacerea ţesutului social în jurul unui mare proiect pentru a putea depăşi criza morală şi pentru a construi o societate bazată pe încredere între oameni şi respect între oameni. Degeaba construim un stat de drept, degeaba construim capitalismul, degeaba avem creştere economică, dacă nu reuşim să recăpătăm încrederea în noi şi între noi.
Ultima întrebare: de ce avem nevoie mai mult în viitor? Avem, de-acum, siguranţa naţională asigurată. Poate că avem şi siguranţa economică asigurată. Trebuie să facem în aşa fel încât să ne asigurăm şi demnitatea naţională. Iar demnitatea naţională nu poate fi oferită de niciun aliat extern, oricât de bun ar fi el, nici de preşedinte sau prim-ministru. Demnitatea naţională este suma respectului de sine pe care îl are fiecare om, fiecare cetăţean al ţării noastre. Este o problemă pe care trebuie să ne-o asumăm fiecare în parte şi toţi împreună.
↑ sus