O instituţie centrală resimte toate avatarurile istoriei naţionale. De cele mai multe ori, se situează chiar în mijlocul evenimentelor, aşa cum s-a întâmplat și cu Banca Naţională a României în anii 1916-1918. Amintindu-și de acei ani, guvernatorul Ioan G. Bibicescu avea să noteze: „Am primit conducerea băncii într-o situaţiune grea, atât de grea încât nu se putea închipui şi a trebuit să iau măsuri conform acestei situaţiuni”.

Înființată în aprilie 1880, ca „bancă de scompt și circulațiune”, Banca Națională a României a primit „dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător”. La data înființării, capitalul băncii, în valoare de 30 milioane lei, aparținea în proporție de o treime statului și de două treimi „particularilor”, pentru ca, ulterior, potrivit convenției din decembrie 1900, să devină în întregime privat.

În pragul Primului Război Mondial, Banca Națională a României avea o rețea de sedii care acoperea Vechiul Regat și era alcătuită din 4 sucursale și 29 de agenții.

Cu un an înainte de intrarea țării în război, Banca Națională a României împlinea trei decenii și jumătate de activitate, interval în care devenise axa sistemului bancar autohton și contribuise din plin la modernizarea economiei românești prin creditul ieftin acordat.

Mai mult decât atât, nu de puține ori, ajutorul financiar discret, așa cum numai Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naționale, știa să-l ofere, a trecut Carpații în sprijinul cauzei naționale.

Astfel, nu întâmplător, încă din 1914, Banca Națională a României a fost una dintre primele instituții care și-au asumat rolul acțiunii responsabile. În acest context, un fapt mai puțin cunoscut este acela al prezenței guvernatorului Ioan G. Bibicescu la Sinaia la 21 iulie 1914, atunci când s-a întrunit Consiliul de coroană ce a decis neutralitatea României. Potrivit celor consemnate trei zile mai târziu, când a revenit la București, I. G. Bibicescu a avut la Sinaia „o conversațiune” cu Emil Costinescu, ministru de Finanțe, „asupra situaţiunii şi a necesităţilor de bani ale Statului, precum şi asupra imposibilității de a găsi undeva în afară de bancă“, situaţie în care guvernatorul BNR „a răspuns dlui Ministru că banca se simte obligată de a da guvernului tot concursul său”.

Astfel, deși statul român nu intrase în război, Banca Națională a României anticipa aceste vremuri printr-o serie de măsuri ce au constat în:

• Sprijinirea financiară a guvernului, prin împrumuturile acordate pentru instruirea și dotarea armatei române
  • Decizia de acordare a acestor împrumuturi n-a fost ușor de luat, căci, potrivit directorului C.I. Băicoianu, „dacă propunerea ce s-a făcut băncii [...] a fost înţeleasă, existau greutăţi în găsirea formulei care să fie compatibilă cu legea şi statutele sale“.
  • Prin urmare, după „lungile şi largile dezbateri“, după „ezitări, pe cât de mari, pe atât de legitime, deoarece această operaţiune nu intra în cadrul prevederilor fundamentale ale legii şi statutelor Băncii Naţionale, iar din punct de vedere economic punea Banca în situaţia de a face o emisiune peste nevoile circulaţiei monetare a ţării“, Consiliul general al BNR „a hotărât să se încadreze în mod excepţional şi împrumuturile la stat între operaţiunile BNR“.
  • Decizia s-a bazat pe interpretarea art. 12 din legea BNR, potrivit căruia volumul emisiunii era condiţionat de respectarea acoperirii metalice legale. Pe această bază, termenii de colaborare dintre bancă și guvern s-au definitivat prin convenția semnată în decembrie 1914, respectiv guvernul se obliga să verse la timp băncii acoperirea metalică de 33%, precum şi „alt aur ce ar mai poseda“, banca bonificând o taxă de schimb de 7%. În același timp, orice export al aurului până la achitarea integrală a împrumutului era interzis.
  • În aceste condiții, Banca Națională a României a acordat guvernului patru împrumuturi de câte o sută de milioane lei fiecare, în septembrie și decembrie 1914, respectiv, în iunie și decembrie 1915.
  • Aș putea fi întrebat însă de unde putea guvernul să procure atâta aur? Răspunsul meu ar trebui să plece de la faptul că Banca Națională a insistat pe lângă guvern pentru a-l determina să instituie monopolul de stat în comercializarea cerealelor.
  • În cele din urmă, prin Legea pentru înfiinţarea unor taxe vamale de export asupra porumbului, făinei de porumb şi fasolei din martie 1915, guvernul a decis instituirea unei taxe în aur plătită de importator şi organizarea unei comisii centrale, care a putut trata de la egal la egal cu reprezentanţii consorţiului germano-austro-ungar. Taxa în aur a ajuns în rezerva Băncii Naționale contra cost, iar Banca a intermediat plăţile în contractele de cereale încheiate atât cu Puterile Centrale, cât și cu Anglia.

  În aceeași zonă a sprijinirii guvernului se încadrează și implicarea băncii în organizarea Împrumutului Național 5% din aprilie 1916, lansat de guvern la inițiativa BNR, ai cărei funcționari au participat la organizarea împrumutului. Rezultatele acestui împrumut intern au fost considerate spectaculoase, fapt pentru care Emil Costinescu îi scria guvernatorului Bibicescu: „Felicitările pentru frumosul succes vi se cuvin Dumneavoastră; eu, ca ministru, le adaug mulţumirile cele mai recunoscătoare“.

• Reuşita împrumutului a avut două consecinţe importante pentru stabilitatea leului. Pe de o parte, a fost îndeplinit obiectivul urmărit de conducerea Băncii Naţionale, respectiv retragerea unei importante cantităţi de bilete din circulaţie. Pe de altă parte, se degaja parţial activul imobilizat al BNR, înlocuindu-se datoria statului la bancă prin datoria consolidată către particulari. Aceasta a permis guvernului român să primească în continuare credite de la BNR, care însă nu a mai fost nevoită să procedeze la noi emisiuni de bilete.
• Guvernatorul I. G. Bibicescu s-a implicat personal în acordarea creditelor ieftine în agricultură, prin intermediul Caselor de Împrumut pe Gaj Agricultorilor şi Industriaşilor, înfiinţate în martie 1915;
• De asemenea, s-a mai implicat în construirea magaziilor pentru depozitarea cerealelor în staţiile de cale ferată. Creditul acordat guvernului a fost încredinţat de către acesta Direcţiei Căilor Ferate, care, până la vremea recoltei, a reuşit să ridice magazii ce puteau adăposti aproximativ 30.000 de vagoane de cereale. Din păcate, cele mai multe dintre aceste construcţii au fost distruse în timpul operaţiunilor militare ce au urmat, astfel încât, după terminarea Primului Război Mondial, problema rămăsese la fel de actuală.
• O altă măsură luată de BNR în acei ani, care a fost un răspuns la criza provocată de tezaurizarea monedei din argint și din nichel, a fost emiterea bancnotelor mărunte, de 1 leu, 2 și 5 lei.

După doi ani de neutralitate, România a semnat cele două convenții care stabileau condițiile în care se alătura Antantei și a intrat în război la 14 august 1916. Atentă la ceea ce se întâmpla pe cele două fronturi unde era implicată armata română, Banca Națională a suplimentat măsurile excepţionale inaugurate încă din 1914.

Imediat, Banca a decis moratoriul parţial pentru clienţii mobilizaţi pe front, deoarece aceştia nu se puteau prezenta la termenele scadente pentru a-şi onora obligaţiile faţă de bancă.

Mersul frontului a înregistrat însă înfrângerea de la Turtucaia și începutul retragerii din Transilvania, ceea ce a determinat Banca Națională să ia primele măsuri de punere la adăpost a valorilor sale:

• Agențiile din Dobrogea, Oltenia și cele de pe linia Dunării au fost închise, valorile lor fiind evacuate la București.
• Tezaurul din aur al BNR a fost mutat la sediul Sucursalei sale din Iași.

Înființarea Sucursalei din Iași a BNR a fost prevăzută chiar în legea constitutivă a băncii, alături de cele din Craiova, Galați și Brăila, iar activitatea efectivă a sucursalei moldave a început în aceeași zi cu a celei din Craiova la 1 martie 1881 (stil vechi), fapt pentru care sediul din Iași a fost unul din primii plămâni prin care Banca Națională a trimis credit ieftin în provincie.

Primul director al Sucursalei BNR Iași a fost M. Ganea, numit ulterior prefect al județului, situație în care a fost înlocuit de Ioan Bogdan, urmat de C. Marinescu, care a condus Sucursala în anii de război. Inițial, sediul sucursalei s-a aflat pe strada Carol, într-o casă închiriată, iar în 1888, a fost inaugurată clădirea de pe Strada Mare nr. 45, construită după planurile arhitectului Nicolae Cerchez, pe un teren cumpărat de Bancă de la familia Cantacuzino. Actuala clădire a sucursalei noastre a fost construită începând cu 1947, pentru că vechea clădire a fost bombardată în 1944.

În anul intrării României în război, directorul Constantin Marinescu era ajutat în desfășurarea operațiunilor bancare ale sediului de:

• Andrei Țepeș, șef-contabil,
• Th. Stelu, contabil,
• Camil Motăş, ajutor-contabil,
• C. R. Vasiliu, funcţionar provizoriu,
• N. Christofor, casier.
• Paza și încălzirea sediului erau în seama ușierilor A. Comărneanu și V. Copcea, respectiv a fochistului Ilie Nicolau.
• Ca fapt divers, pot să spun că sediul beneficia de o instalație de încălzire centrală, pentru care în 1915 se construise un nou rezervor de păcură de către firma Donielini și unul de apă, realizat de P. Teodorides & fiul. La scurtă vreme după venirea la Iași, Consiliul de administrație a decis mărirea salariilor personalului Sucursalei Iași cu sume situate între 20 și 400 lei.

Revenind la istoria neterminată încă a celor aproximativ 91,48 tone de aur fin, în valoare de peste 315 milioane lei aur, care reprezentau în 1916 rezerva metalică a Băncii Naționale aflată în țară, aceasta a început chiar din prima parte a lunii septembrie. Fac această primă precizare, deoarece în pofida interesului și a sensibilității deosebite a opiniei publice pentru acest subiect, circulă încă destule confuzii, una dintre acestea referindu-se la momentul plecării tezaurului din București, care este de multe ori suprapus cu momentul mutării sediului BNR la Iași.

Ori, cele două transferuri au avut loc în momente diferite. Iată două telegrame adresate directorului Sucursalei BNR Iași, Constantin Marinescu, păstrate în Arhiva BNR, care ne lămuresc în privința tezaurului:

• Prima telegramă pare un mesaj cât se poate de obișnuit: „Aşteptaţi gară director Căpitanovici, joi, 8 septembrie, orele cinci după-amiază; îngrijiţi trăsuri şi rezervaţi cinci camere hotel“.
• În schimb, a doua, care a fost confidențială și a fost semnată de guvernatorul I. G. Bibicescu, ne explică de ce plecase directorul Căpitanovici la Iași:
  „În vederea împrejurărilor de faţă, Consiliul a decis ca o parte din valorile Administraţiunei Centrale să fie strămutate în tezaurul Sucursalei Iaşi. Am delegat pe domnul director Theodor Căpitanovici să însoţească transportul acestor valori la Iaşi şi să preceadă la aşezarea lor în tezaurul acestei sucursale, căruia îi va face amenajările ce va socoti de cuviinţă. D-sa va păstra o cheie şi, în înţelegere cu Dvs., va lua măsurile ce va găsi cu cale, asemenea va putea ridica sumele de care va avea nevoie“.

O săptămână mai târziu, la 15 septembrie 1916, Theodor Căpitanovici revenise la București, fapt pentru care a prezentat Consiliului general al BNR modul cum a fost transportat tezaurul și lucrările care se efectuaseră la Sucursala BNR Iași, astfel încât aurul să fie păstrat în „condițiuni mulțumitoare” și „verificarea de către domnii cenzorii să se poată face cu cea mai mare înlesnire”.

Așezarea lădițelor în tezaurul Sucursalei Iași era în desfășurare, urmând ca cenzorii Anghel Saligny şi Constantin Krupenski să le inspecteze, în prezența directorului Căpitanovici, la terminarea operațiunii. Grija deosebită pentru siguranța tezaurului era expresia importanței acestuia pentru moneda națională.

Importanța acestei rezerve era dată de prevederile articolului 35 din Statutele BNR, potrivit cărora „Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de aur de cel puțin 40% din suma biletelor emise de dânsa“. În condiții excepționale, așa cum erau cele de război, acoperirea se reducea la 33%. Prin urmare, cantitatea de bancnote aflate în circulație depindea de mărimea rezervei metalice din tezaurul Băncii Naționale. În plus, trebuie precizat că această rezervă nu aparținea acționarilor, ci era o avuție publică, „avutul nostru“, cum îi spunea guvernatorul I. G. Bibicescu în acei ani.

Între timp, apropierea inamicului de București a determinat evacuarea capitalei și mutarea instituțiilor centrale ale statului la Iași. În acest context, la 12 noiembrie 1916, Consiliul de administrație al BNR a stabilit că „se strămută în mod provizoriu cu începere de luni, 14 noiembrie 1916, sediul juridic și reședința Băncii Naționale la Iași”. Deși, la 9 decembrie 1916, Parlamentul și-a deschis lucrările la Iași cu tot fastul care mai putea fi organizat, atmosfera generală era pesimistă.

În pragul iernii, cu două treimi din teritoriul național ocupat, cu o armată care trebuia să se refacă și cu o importantă parte a populației plecată pe drumurile bejeniei, guvernul a considerat că trebuie să pună la adăpost tezaurul Băncii Naționale. În condițiile de atunci, supraviețuirea statului român depindea de eficiența colaborării militare româno – ruse. În situația cea mai gravă, ultima soluție pentru statul român se contura a fi strămutarea în Rusia a armatei, a instituțiilor și a valorilor românești.

Consider necesare toate aceste precizări, ca și cele care urmează, deoarece suntem adesea întrebați, uneori, ca o imputare, de ce s-a decis transferul tezaurului în Rusia? Cum s-a putut înșela atât de mult Ion I.C. Brătianu în evaluarea situației din Rusia?

Răspunsul nostru are în vedere situația concretă de atunci și anume:

• Rusia semnase, alături de Franța, Anglia și Italia, cele două convenții de cooperare cu România în cadrul Antantei;
• Cele două familii regale erau înrudite, regina Maria fiind verișoară cu țarul Nicolae al II-lea, iar, în 1914, în timpul vizitei efectuate de familia țarului la Constanța, a existat chiar proiectul realizării unei alianțe matrimoniale, prin căsătoria prințului Carol cu marea ducesă Olga, fiica cea mare a țarului, dar proiectul nu s-a îndeplinit;
• În decembrie 1916, general - locotenentul A. Mossolof, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în România, a făcut un intens lobby pe lângă decidenții români și pe lângă regina Maria, dând garanții, în urma împuternicirilor primite de la ministrul de Finanțe rus, atât pentru transportul și depozitarea tezaurului la Moscova, cât și pentru revenirea acestuia în țară;
• Când au luat decizia transportării tezaurului la Moscova, autoritățile române s-au consultat cu reprezentanții statelor Antantei, aflați și ei la Iași;
• Garanțiile ruse și predarea tezaurului Băncii Naționale a României către factorii de răspundere ruși se regăsesc consemnate în documente incontestabile, întocmite atât la Iași, la predare, cât și la Moscova, la primire, care poartă semnăturile și ștampilele reprezentanților guvernelor rus și român, precum și ai Sucursalei Moscova a Băncii de Stat a Rusiei și ai reprezentanților Băncii noastre Naționale; aceste documente au fost păstrate cu mare grijă de toți guvernatorii, indiferent de momentul istoric în care au condus instituția noastră;
• Atmosfera de colaborare existentă atunci între reprezentanții Băncii Naționale a României și cei ai autorităților ruse este sugestiv ilustrată de acțiunea de inventariere, care a avut loc la Moscova, a celor 1738 de casete, proprietatea BNR, care conțineau monede și lingouri de aur, și a celor două casete cu bijuteriile Reginei Maria, plecate din Iași, tot cu sigiliul BNR. Inventarierea a avut loc în perioada 9 ianuarie – 4 februarie 1917 și la sfârșitul acesteia s-a consemnat că „practic, toate valorile verificate, adică inventariate sau cântărite, s-au dovedit a fi, cantitativ și contravaloric, în deplină concordanță cu declarațiile Băncii Naționale a României”;
• La 16 februarie 1917, cei trei delegați BNR care au participat la acțiunea de verificare au trimis o scrisoare la Iași, în care precizau că „domnul director Căpitanovici au căutat a aduce, în numele delegațiunii noastre, Principelui Odoiewsky, guvernatorul Kremlinului, domnului general Iosef Ivanovici Mrozowsky, guvernatorul Moscovei, și dlui general Schebeca, prefectul poliției, mulțumiri din partea Băncii Naționale pentru tot concursul ce ne-au acordat”. De asemenea, în scrisoare se adaugă că: „Redacțiunea atât a primului proces-verbal, cât și a protocolului final s-a făcut de Delegațiunea Guvernului Rus, care a ținut a-și rezerva această onoare”.

Și cel de-al doilea transport al valorilor românești la Moscova se explică prin condițiile concrete din vara anului 1917, când autoritățile române de la Iași estimau că va urma o puternică ofensivă a armatelor Puterilor Centrale pe frontul din sudul Moldovei. De aceea, au reluat tratativele cu reprezentantul Rusiei, Stanislaw Poklewsky Koziell, revenit la post după interimatul lui A. Mossolof, în vederea evacuării altor valori ale instituțiilor românești la Moscova.

De această dată, tratativele au fost duse pentru partea română de Nicolae Titulescu, ca ministru de Finanțe. La 27 iulie 1917, Stanislaw Poklewsky Koziell a primit împuternicirea guvernului rus pentru a semna protocoalele de „evacuare în Rusia a valorilor Băncii Naționale a României și altor instituții publice din România”. În aceeași zi, Banca Națională a încărcat 188 de casete în trei vagoane: aur în valoare de 574 523, 57 lei, arhivă în valoare de 500 000 lei, iar restul până la aproximativ 1,59 miliarde lei reprezenta titluri, efecte, valori, alte depuneri etc.

Protocolul încheiat la Iași a fost semnat, din partea Rusiei, de Stanislaw Poklewsky Koziell, iar din partea României, de Nicolae Titulescu și de delegații BNR (C. Nacu și generalul N. C. Cantacuzino). Valorile transportate se aflau „sub garanția guvernului rus în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitului, ca și întoarcerea în România”. Trenul a plecat din Iași la 27 iulie 1917 și a ajuns la Moscova la 5 august 1917, zi în care s-a semnat Protocolul pentru darea în depozit, prin care s-a confirmat depunerea casetelor în același compartiment al Sucursalei Moscova a Băncii de Stat de la Kremlin.

Peste o jumătate de an însă, autoritățile bolșevice au confiscat tezaurul României, inclusiv tezaurul Băncii Naționale, precizând: „Fondul de aur al României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

În anii 1935 și 1956 au avut loc două restituiri parțiale ale tezaurului României, dar niciuna nu a inclus restituirea tezaurului de aur al BNR. Nu pot încheia relatarea odiseei tezaurului BNR în Primul Război Mondial, fără să fac o trimitere foarte scurtă la un episod din cel de-al Doilea Război Mondial, când rezerva metalică a Bank Polski a traversat România în siguranță și a fost încărcată pe un petrolier englez la Constanța. În acest context, 2,7 tone de aur au fost lăsate la Banca Națională a României pe baza unui simplu proces - verbal de predare – primire și instituția noastră a avut grijă de acest aur ca de propriul ei aur. Atunci când tezaurul BNR a fost evacuat în peștera de la mănăstirea Tismana, aurul polonez a fost și el evacuat. A revenit la București la începutul anului 1947, după care a fost restituit Poloniei fără nicio plată. Concluziile sunt mai mult decât evidente:

• Plecarea aurului nostru este atestată de documente autentice, semnate de ambele părți, dar nu s-a mai întors;
• Noi am pus în practică cutuma încrederii reciproce dintre băncile centrale și am restituit aurul polonez fără să pretindem nimic în schimb.

Revenind la Banca Națională a României în Primul Război Mondial, aș vrea să vă mai rețin atenția cu alte câteva dimensiuni importante ale activității din acei ani, cea mai importantă fiind continuarea susținerii financiare a guvernului.

La 7 martie 1918, când a preluat puterea, noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, consemna în Notele politice: „Examinat situaţia financiară. Şeful contabilităţii, Angelescu, mi-o rezumă astfel: venituri, pe lună 8.000.000 (opt milioane); cheltuieli pe zi, opt milioane“.

Deși lapidară, această notă de jurnal este sugestivă pentru situația dramatică a României în prima parte a anului 1918, mai ales dacă o coroborăm cu informațiile păstrate în registrul de procese – verbale al Consiliului general al BNR. Astfel, procesul-verbal al ședinței din 3 mai 1918 consemnează faptul că membrii Consiliului au așteptat venirea guvernatorului I. G. Bibicescu, care a rugat „Consiliul să-l scuze pentru întârzierea deschiderii ședinței, pentru că abia acum a putut sfârși lunga conversațiune ce a avut cu Domnul Prim – Ministru și Domnul Ministru de Finanțe” (era vorba de prim-ministrul Alexandru Marghiloman și de ministrul de Finanțe Mihail Seulescu).

„Dând amănunte asupra acestei conversațiuni, domnul Guvernator spune că s-a cerut Băncii un nou împrumut de 300 milioane lei și că Domnia Sa a crezut că poate asigura pe Guvern că Banca nu-i va refuza concursul său”.

Acest împrumut din mai 1918 a fost ultimul din cele patru, în valoare de 300 milioane lei fiecare, pe care Banca Națională le-a acordat guvernului după intrarea în război. Adăugând cele 400 milioane lei din timpul neutralității și încă un împrumut de 54 milioane lei (septembrie 1918), constatăm că, la finalul războiului, valoarea creditului acordat statului român de BNR a fost de 1,654 miliarde lei, adică, potrivit calculelor lui Gh. Dobrovici, o treime din datoria publică a României. În plus, din cauza creșterii datoriei statului la Banca Națională, convertibilitatea leului a fost suspendată în aprilie 1917.

În același timp, conducerea Băncii Naționale era foarte atentă la veștile care veneau de la București cu privire la tratamentul la care era supusă de către ocupant delegația cu competențe limitate lăsată în capitală. Și veștile au fost, fără excepție, îngrijorătoare:

• Deprecierea intenționată a leului;
• Emiterea leilor de ocupație, în total 2,2 miliarde lei, adică mai mult decât împrumuturile acordate guvernului de Bancă în toată perioada 1914 – 1918 (1,6 miliarde lei);
• Rechiziționarea Palatului Lipscani și apoi punerea sub sechestru administrativ a instituției;
• Folosirea fondurilor, a funcționarilor și a reţelei de agenţii a băncii în mai multe operaţiuni ce aveau în vedere exploatarea potenţialului agricol al României ocupate.

Acestor realități li se adaugă „crudele sacrificii umane”, deoarece din cei 352 de funcționari ai BNR (153 în Centrală, 51 în sucursale și 148 în agenții), 201 au mers pe front. Dintre aceștia, 21 au dat jertfa supremă, fapt pentru care vă rog să-mi îngăduiți să le rostesc numele cu aceeași solemnitate cu care a făcut-o și guvernatorul Mitiță Constantinescu la 11 noiembrie 1937, când a fost dezvelită placa comemorativă, concepută de arhitectul-șef al BNR, Radu Dudescu, și amplasată în Palatul Lipscani, pe palierul principal al scărilor de onoare. Pe placa din marmură albă, străjuită de flacăra recunoștinței veșnice, sunt încrustate următoarele nume:

• Ioan I. Slăvescu, Constantin Biciola și Constantin Colac (Secretariat),
• Ştefan G. Ioanin (Contabilitate),
• Dumitru N. Vasiliu, Ştefan Constantinescu, Ioan Dumitrescu (Scont),
• Gheorghe Gh. Dumitrescu (Serviciul depozite),
• Ioan E. Vergatti (Control general),
• Matei Oproiu (Serviciul bilete),
• Constantin Georgescu, Ioan Pătulea, Grigore Săndulescu (Imprimerie),
• Haralambie Popa (Sucursala Galaţi),
• Dumitru P. Constantinescu, Constantin Enescu (Agenţia Constanţa),
• Marin N. Ionescu (Agenţia Focşani),
• Alexandru I. Popescu, Mihalache Ionescu (Agenţia Ploieşti),
• Ioan Crivăţ și Petre Popa (Agenţia Târgu Jiu).

Doamnelor și domnilor,

O bancă naţională se înalţă acolo unde se întâlnesc economia şi politica, cultura şi mentalitatea colectivă, interesul general şi cel particular, demnitatea naţională şi deschiderea internaţională. Ea trebuie să aspire crizele şi neîncrederea şi să ofere soluţii şi încredere.

Eficiența activității unei instituții centrale își dă măsura în vremurile cele mai grele, așa cum au fost anii 1916 – 1918. Martor al evenimentelor și reputat specialist, Victor Slăvescu scria despre instituția noastră în acei ani: „Epoca 1914 – 1918 este desigur și va rămâne unică în istoria Băncii Naționale, întrucât s-a trecut prin toate situațiile posibile, s-au înfruntat toate primejdiile posibile, a stat la un pas împreună cu toată țara de dezastrul ireparabil, pentru ca după lungi ani de eforturi nebănuite să se ajungă la fericirea extraordinară simțită de un neam întreg din toamna anului 1918.” Aș mai preciza că această epocă unică a fost parcursă de Banca Națională pe Strada Mare (azi Ștefan cel Mare și Sfânt) din Iași, la numărul 45.

Având în vedere toate acestea, credem că astăzi putem spune că în acei ani grei de jertfe și suferințe, de renaștere și miracole, istoria Băncii Naționale a României s-a confundat cu destinul naţional.

Vă mulțumesc!

Iași, 14 decembrie 2016