Mesajul d-lui Mugur Isărescu, guvernator BNR, la Sesiunea comemorativă consacrată împlinirii a 140 de ani de la nașterea fraților Alexandru și Ion I. Lapedatu

Ion I. Lapedatu și fratele său geamăn, Alexandru, s-au născut în Ziua Înălţării Crucii, la 14 septembrie 1876, în familia lui Ion - Alexandru și a Mariei - Amalia Lapedatu din satul Cernatu, comuna Săcele, județul Brașov, aflat atunci, ca întreaga Transilvanie, în granițele Austro - Ungariei. Familia Lapedatu a fost atestată încă de la începutul secolului al XVIII-lea sub forma Lăpădatu. Maria - Amalia Lapedatu provenea din familia românească Circa, menționată, de asemenea, în prima parte a secolului al XVIII-lea. Generații succesive ale Circuleștilor au avut o poziție importantă în Săcele și au contribuit la susținerea școlilor și a bisericilor românești, având relații strânse în Țara Românească și Moldova. Din aceeași familie venea și soția lui Aron Densușianu. Nu întâmplător, Elena și Aron Densușianu au fost nașii tinerei familii Lapedatu.

În martie 1878, când cei doi gemeni aveau un an și jumătate, tatăl lor a murit. Ion – Alexandru Lapedatu (1844 – 1878) făcuse studii medii la Sibiu și apoi pe cele universitare la Paris și la Bruxelles, unde își luase doctoratul în litere și filosofie. Profesor de limbi clasice la Gimnaziul Mare Ortodox Român din Brașov, a fost directorul periodicului „Albina Carpaților” și a publicat în revistele „Familia”, „Orientul latin” și „Traian”. L-a întâlnit pe Mihai Eminescu, pe care l-a și găzduit câteva zile la Sibiu în 1866.

A urmat, potrivit amintirilor lui Ion Lapedatu „o copilărie tristă”, căci, „după moartea părintelui nostru, mama și-a desfăcut casa de la Brașov și s-a mutat la mama ei, bunica noastră din Cernatul Săcelelor. Era văduvă la vârsta de 18 ani, cu doi copii orfani și fără nicio pensie. Părintele nostru fusese abia șapte ani profesor la Brașov și nu avea nici măcar minimum de ani de serviciu, pentru ca urmașii lui să obțină vreo pensie sau ajutor”. Cu sprijinul celor două familii, cu pendulări între Brașov, Săcele și Glâmboaca, la familia tatălui, Ion și Alexandru au parcurs treptele școlii primare. Deși amândoi au început studiile liceale la Iași, Ion le-a terminat la Brașov, la Școala Comercială Superioară, unde a obținut bacalaureatul „cu distincție”. Între 1898 și 1904, a fost student la Universitatea din Budapesta, dar a urmat, în paralel, și Seminarul Economic, care asigura pregătirea profesorilor pentru școlile comerciale. În acești ani, a fost președintele Societății „Petru Maior” și unul dintre fondatorii revistei „Luceafărul”. De asemenea, s-a remarcat prin două studii: Adam Smith. Sistemul său de economie politică și Teoria matematică a asigurărilor vieții. Prin cel de-al doilea studiu, Ion Lapedatu este considerat fondatorul sistemului de asigurări pentru românii din Transilvania.

După 1904, a revenit în Ardeal, unde a fost numit secretar al Asociației „ASTRA” și a continuat activitatea a trei personalități importante în domeniul financiar – bancar (Visarion Roman, Partenie Cosma și Cornel Diaconivici), ridicând-o pe o treaptă superioară. Astfel, s-a numărat printre conducătorii unor importante instituții de credit: Banca Ardeleana din Orăștie (1905); Banca Generală de Asigurare din Sibiu, prima instituție românească de acest fel; Banca „Albina” (1914); Federala băncilor românești „Solidaritatea”, al cărei secretar a fost.

Ca membru al Partidului Naţional Român, Ion Lapedatu a participat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, alături de iluştrii patrioţi ardeleni, precum: Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Ştefan Cicio-Pop. A fost numit secretar general pentru resortul Finanţe în Consiliul Dirigent, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Naţional.

În noul cadru național, specialistul în probleme economico – financiare Ion Lapedatu și-a putut da adevărata măsură a cunoștințelor profunde pe care le acumulase după o activitate publicistică, științifică și practică de două decenii în domeniul bancar și financiar. Astfel, a fost desemnat președinte al Comisiei române de la Budapesta pentru rezolvarea problemelor economico-financiare dintre România și Ungaria (1921) și a primit misiuni speciale pe lângă Delegația română la Conferința reparațiilor de război de la Paris.

De asemenea, părăsind Partidul Național Român și devenind apropiat al cercurilor liberale, a fost ales de două ori deputat și de alte două ori senator în perioada 1919 – 1931, etapă în care și-a adus o valoroasă contribuție la elaborarea legislației economice și financiare a vremii. În același timp, dimensiunea științifică a activității sale a fost recunoscută prin numirea ca profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Cluj (1922), precum și prin alegerea ca membru de onoare al Academiei Române (1936).

În martie 1926, Ion Lapedatu a fost numit de guvern director la Banca Națională a României. Ocuparea acestei funcții nu s-a produs imediat, pentru că în același timp a primit fotoliul de ministru al Finanţelor în cel de-al doilea guvern condus de generalul Alexandru Averescu, președintele Partidului Poporului.

Fiind adeptul principiilor economice liberale pe care le promova Vintilă Brătianu, Ion Lapedatu a intrat în conflict cu Mihail Manoilescu, teoreticianul Partidului Poporului, subsecretar de stat în guvern. În memoriile sale, acesta îl și numește pe Ion Lapedatu „proconsulul Partidului Liberal şi în special al lui Vintilă Brătianu în guvernul Averescu.” Pentru a pune capăt acestui conflict, Alexandru Averescu i-a cerut lui Lapedatu să se înscrie în Partidul Poporului și să respecte linia politică a partidului. În această situație, Lapedatu a ales să-şi dea demisia din guvern, în martie 1927.

În anul 1928, profesorul și economistul Ion I. Lapedatu a revenit la BNR, fiind ales director prin votul Adunării generale a acționarilor, ca apoi, din patru în patru ani, să fie ales și reales administrator, viceguvernator al băncii și, în final, să ocupe fotoliul de guvernator, în perioada 30.09.1944 – 14.03.1945.

Conform Statutelor BNR din anul 1929, Consiliul de administraţie nu mai era alcătuit din directori, ci din zece administratori, dintre care trei erau numiți de guvern, iar șapte erau aleși de Adunarea generală a acționarilor. Tot în Statutele BNR din anul 1929, se preciza că „Banca este condusă de guvernator, asistat de Comitetul executiv”, alcătuit din guvernator şi patru administratori-delegaţi, aleși dintre cei zece membri ai Consiliului de administrație. Ei bine, Ion Lapedatu a devenit, chiar din anul 1929, unul dintre cei patru administratori-delegaţi. În această calitate, în perioada 1929-1944, fost implicat în:

• eforturile Băncii Naționale pentru restabilirea convertibilităţii monedei naţionale, prin Legea monetară din 7 februarie 1929;
• schimbarea raporturilor dintre stat şi BNR, urmărindu-se sporirea independenţei băncii, aşezarea monedei pe baze mai puternice, mărirea lichidităţii portofoliului băncii, lărgirea cadrului operaţiunilor şi adaptarea acestora la specificul economiei româneşti;
• impunerea, în 1932, a monopolului BNR asupra comerţului cu devize, ca urmare a masivelor retrageri de capitaluri și a menţinerii încasărilor valutare la cote scăzute;
• sprijinirea băncilor comerciale, cu fonduri bănești puse la dispoziţia lor prin reescont, pentru a face faţă asaltului depunătorilor în timpul Marii Crize Economice;
• înființarea Consiliul Superior Bancar, prin Legea pentru reglementarea comerţului de bancă, din 1934, pentru supravegherea activităţii bancare;
• construirea Noului Palat al Băncii Naționale, din strada Doamnei;
• participarea, ca membru în delegația Băncii Naționale, la toate cele patru conferinţe ale guvernatorilor băncilor centrale din Mica Înţelegere (Mica Antantă), care s-au desfășurat între 1934-1937, la București, la Belgrad și la Praga;
• reprezentarea României și a Băncii Naționale la numeroase întâlniri și conferințe internaționale, desfășurate în marile capitale ale Europei - Paris, Berlin, Bruxelles, Roma - unde pe ordinea de zi erau probleme de politică monetară și ale relaţiilor economice internaționale;
• participarea, în perioada 1936-1938, alături de Mitiță Constantinescu, guvernator BNR (1935-1940), la Adunarea generală a acționarilor Băncii Reglementelor Internaționale, cu sediul la Basel. În memoriile sale, Lapedatu consemnează un astfel de moment: „în 1938 am participat, tot cu Mitiţă Constantinescu, la Adunarea Generală a Băncilor Reglementelor de la Basel./.../ A fost desigur interesantă şi instructivă şi această Adunare Generală. /…/ Pentru adunarea generală a fost destinat să vorbească Mitiţă Constantinescu şi Imrédi Béla, preşedintele Băncii Naţionale Ungare. Mitiţă Constantinescu a ţinut un discurs foarte frumos în limba franceză, care a făcut tuturor cea mai bună impresie. Rostit cu avânt şi cu elan, atât de mult a impresionat pe preşedintele Băncii Franţei, că acesta s-a apropiat de mine şi mi-a spus: Mitiţă Constantinescu ar fi bun de orator în Parlamentul de la Paris”.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Ion Lapedatu a fost implicat, în mod nemijlocit, în toate încercările dramatice prin care a trecut BNR: susținerea efortului de război al ţării cu ajutorul creditelor acordate statului; finanțarea statului pentru dezvoltarea producţiei destinate frontului atât în sectorul industrial, cât şi în cel agricol; desființarea sau mutarea temporară a 24 dintre sucursalele şi agenţiile BNR, după pierderile teritoriale din vara anului 1940; redimensionarea și menținerea în funcțiune a rețelei de sucursale și agenții ale BNR într-un teritoriu național amputat; salvarea băncilor comerciale românești din Ardealul de Nord.

Cea mai grea perioadă traversată de Ion Lapedatu la conducerea BNR a început în anul 1943, când devenise evident că statele Axei, și odată cu ele și România, vor pierde războiul. În calitatea de viceguvernator, Lapedatu a luat parte la toate deciziile privind evacuarea serviciilor băncii, a colecției numismatice a BNR, a celei de pictură, a arhivelor și mai ales a stocului de aur.

Salvarea Tezaurului Băncii Naționale a României, care la începutul anului 1944 era de 231,22 tone, din care 190,94 tone se păstrau în țară, iar 40,27 în străinătate, s-a realizat în cadrul unei operațiuni secrete, la care Ion Lapedatu a avut o mare contribuție. Până la numirea guvernatorului Constantin Angelescu (1 aprilie 1944), în absența guvernatorului Ottulescu, grav bolnav, și după dispariția fulgerătoare a viceguvernatorului Oscar Kiriacescu (noiembrie 1943), Ion Lapedatu a reprezentat banca la tratativele duse cu guvernul României, în mod direct cu Ion Antonescu, cu Mihai Antonescu și cu reprezentanții Marele Stat Major, pentru identificarea unei soluții salvatoare. Erau puncte de vedere diferite, multe ezitări și discuții în contradictoriu. Era o responsabilitate copleșitoare pe care instituțiile statului nu și-au asumat-o ușor. Tezaurul era enorm pentru o țară de mărimea României. Totuși, la sfârșitul lunii mai 1944, s-a ajuns la un numitor comun și astfel tezaurul BNR, evacuat și ascuns la Mănăstirea Tismana, nu a devenit captură de război.

Și cum noi românii știm că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, în iulie 1944, Ion Lapedatu a fost înlocuit de la conducerea Băncii Naţionale, prin pensionare abuzivă. Fiind sprijinit politic atât de Dinu Brătianu, cât şi de Iuliu Maniu, cu o imagine bună în presă și cu susținerea opiniei publice, mai ales a celei din Ardeal, Lapedatu a fost reabilitat în scurtă vreme, prin anularea decretului de pensionare Astfel, la 30 septembrie 1944, a fost numit guvernator al Băncii Naţionale. Al paisprezecelea guvernator al Băncii Naționale a României.

A ocupat cea mai înaltă poziţie în BNR la finalul a celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o perioadă marcată de consecinţele politice, militare şi economice ale Convenţiei de armistiţiu, încheiată de România cu Puterile Aliate şi Asociate, la 12 septembrie 1944. A fost preocupat de asigurarea unităţii circulaţiei monetare la nivelul întregii ţări, prin retragerea din circulaţie a banilor de război emişi de Armata Sovietică, lucru greu de realizat în condiţiile în care economia României şi implicit Banca Naţională se confruntau cu sporirea fără precedent a circulaţiei monetare şi devalorizarea accentuată a leului, ca urmare a efortului militar prelungit şi a condiţiilor impuse prin Armistițiu.

La numai câteva zile după constituirea guvernului condus de Petru Groza, într-o atmosferă împovărată de succesiunea actelor normative prin care se legaliza „purificarea administraţiei publice de toţi cei ce au activat sub orice formă în scopul instaurării sau menţinerii regimurilor totalitare în România” sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război”, la 14 martie 1945, guvernatorul Ion Lapedatu a fost înlăturat de la conducerea Băncii Naţionale. Funcţia de guvernator i-a fost încredinţată lui Constantin Tătăranu, iar Ion Lapedatu a rămas director în BNR până la intrarea în vigoare a Legii pentru etatizarea şi organizarea Băncii Naţionale a României, din 30 decembrie 1946. A urmat o perioadă a privaţiunilor şi a nedreptăţilor. Urmărit permanent de Direcțiunea Securității Capitalei, i-a fost dat să asiste neputincios la drama fratelui său, Alexandru, decedat în 1950 în închisoarea de la Sighet. A fost izolat şi lăsat fără mijloace de existenţă. Pensiile de guvernator şi profesor universitar i-au fost suspendate, iar proprietățile i-au fost naţionalizate. A fost eliminat total din viaţa publică, el care fusese un strălucit orator, care ţinuse discursuri fascinante atât în aule universitare, cât şi în Parlamentul ţării. În acest context, remarca malițios în ultimele sale însemnări: „dar las că anul 1950 va pune capăt unui regim de suferinţă şi-mi va fi dat şi mie să văd zorii unei politici noi, fără ură între clase şi oameni.”

Grav bolnav şi zguduit de destinul tragic al generaţiei de politicieni şi oameni de ştiinţă din care făcuse parte, a murit la București, la 24 martie 1951. Informaţii despre ultima perioadă din viaţa guvernatorului Lapedatu au fost găsite în Arhiva generală a BNR, în documentele referitoare la fiica sa, care a lucrat la Banca Naţională. Este vorba despre Veturia Pica Maior, care la 11 august 1948, după plecarea din bancă a tatălui său, a adresat o cerere guvernatorului în funcţie, Constantin Tătăranu, prin care a solicitat un post în serviciile Centralei din Bucureşti, fiind „bacalaureată a liceului Notre Dame de Sion şi în anul II la Facultatea de Drept din Cluj, cunoscând bine limba franceză şi germană şi suficient de bine engleza şi ungara”. A fost angajată iniţial la Casa de Pensiuni a personalului BNR, dar în scurt timp a fost mutată la Serviciul Relaţiuni cu Străinătatea, evident pentru cunoştinţele sale de limbi străine.

Începând din toamna anului 1950, Veturia Maior se confruntă cu probleme extrem de grele. Mamă a două fetiţe, Ileana de opt ani şi Ioana de patru luni, ea trebuie să-i acorde sprijin şi îngrijire tatălui său, grav bolnav. Îi oferă găzduire în casa familiei Maior, din strada Maria Rosetti 16, şi solicită concedii prelungite, pe care le obţine doar fără plată, pentru „îngrijirea tatălui grav bolnav, în vârstă de 74 ani, având dublă congestie pulmonară şi stare septicemică”.

La 24 martie 1951, Pica Maior solicită 6 zile de concediu pentru „deces în familie”. Concediul solicitat a fost acordat, cu precizarea expresă „fără salariu”. Guvernatorul Ion Lapedatu se stinsese din viaţă, iar fiica sa nu a mai revenit niciodată la BNR, ca funcţionar. Profund afectată de momentele prin care trecea în viaţa personală, dar şi de schimbarea atmosferei din bancă, unde noile autorităţi pregăteau marea epurare din 1952, Veturia Maior şi-a dat demisia la 24 septembrie 1951.

Începând din anul 1993, când a fost iniţiat Simpozionul anual de istorie şi civilizaţie bancară Cristian Popişteanu, prin care încercăm recuperarea valorilor tradiţionale ale Băncii Naţionale, Veturia Maior a revenit ca oaspete de onoare în Palatul din strada Lipscani. Toată lumea a remarcat apariţia sa distinsă şi deosebit de discretă. În prezenţa sa, care inspira calm şi optimism, te simțeai conectat la vremurile faste al României, la temelia cărora și familia sa pusese o piatră prețioasă, vremuri pe care le trăise și despre care povestea cu modestie și cu un extraordinar firesc. Reușea cu ușurință să te aducă în intimitatea familiei sale, atunci când vorbea cu simplitate despre tata, despre vizitele pe care i le făcea la bancă, atunci când era elevă la Liceul Notre Dame de Sion, sau despre cei doi ani în care ea însăși a lucrat la bancă. Așa am aflat că fostul guvernator își iubea cu ardoare țara și că era adeptul lucrului făcut temeinic, precum și al unui optimism prudent. Foarte devotat familiei sale, își iubea foarte mult soția și fiica. Atunci când avea răgaz, petrecea timpul în natură, fiind și un neobosit alpinist.

Intenţia noastră din anul 2005, aceea de a organiza o galerie a guvernatorilor Băncii Naţionale în Palatul din strada Lipscani, devenită între timp realitate, a fost cunoscută familiei Lapedatu. Veturia Maior a văzut primul tablou al lui Ion Lapedatu, destinat expunerii în galerie. A fost profund impresionată, poate nu atât de realizarea artistică, cât mai ales de ideea în sine. Încurajarea transmisă a fost contribuţia domniei sale la finalizarea unei demers important al instituției noastre, restaurarea Palatului Lipscani, reşedinţa BNR încă din anul 1890.

Fiica guvernatorului Ion Lapedatu a rămas în memoria noastră ca o persoană împăcată cu lumea prin care trecuse şi căreia îi supravieţuise, acesta fiind, poate, răspunsul familiei de intelectuali transilvăneni Lapedatu la meandrele istoriei.