Doresc, în primul rând, să mulțumesc pentru participare Asociației Analiștilor Financiar Bancari, precum și invitaților de astăzi.

AAFBR este un club al experților, al căror mesaj este necesar a fi puternic pronunțat și atent ascultat. Ultimele dezbateri publice confirmă această nevoie. Până la urmă, forma în care codul fiscal a fost adoptat pare să țină cont de unul dintre dezideratele pe care și noi le-am promovat – menținerea echilibrelor macro (condiționat de legislația salarizării, pensii etc.), dar nu răspunde altor două întrebări fundamentale: care este viziunea politicii fiscale în România, respectiv care este viziunea politicii bugetare. Ceea ce nu mă încurajează să cred într-o stabilitate legislativă pe termen lung...

Dar ați ales o temă legată de viitor, așa că voi lăsa și eu prezentul pentru alte discuții. Viitorul ține de România, dar și de Europa.

Voi începe cu Europa și poate împotriva curentului, voi lansa câteva considerații de natură mai curând optimistă. Fără a ne întoarce la istoria celor 58 de ani și a lista variile predicții negre eșuate, vă propun să le numărăm pe cele ale ultimilor 7, perioada ulterioară izbucnirii crizei din 2007-2008. Cu siguranță, numărul economiștilor de marcă ce au prognozat, la un moment sau altul dispariția Euro, depășește numărul membrilor Asociației... S-au înșelat, iar Europa a găsit resurse în fundamentele sale, cu mult mai profunde decât încă fragilele legături instițutionale ale zonei euro.

Mai mult, Uniunea Europeană și zona Euro s-au extins, în această perioadă, iar numărul poveștilor de succes merita notat.

Da, UE este o zonă de mare complexitate. Noi am ales-o așa, optând pentru un spațiu care să conserve statele naționale, caracterele naționale, limbile, tradițiile. Spre deosebire de modelul clasic de succes – melting pot-ul American, Europa a optat pentru o formulă diferită – crearea de sinergii din diferențele culturale. După Criză, Uniunea Europeană a reacționat cu forța și viteza pe care un asemenea mecanism complex le pot avea.

Atunci când vorbeam de optimism, unul dintre exemple este recentul document intitulat “Raportul celor 5 Președinți”. Un document bun și util, pentru că înțelege corect realitățile și constrângerile prezentului, dar nu reacționează la ele propunând stagnarea instituțională, ci găsind formule, politic și instituțional fezabile, prin care construcția europeană să meargă înainte.

Uniunea Europeană este nu numai Soluția la șirul de războaie care au ruinat continentul în secolul trecut. Ea vine să dea răspunsul fericit la provocarea apărută ulterior, ca urmare a democratizării prosperității, a apariției unei distribuții multipolare a forței economice în plan global. Pe termen mediu, dacă vrem ca europeni să ne păstrăm rolul major în plan internațional – economic, politic, cultural, trebuie să intrăm pe terenul numerelor mari – de populație, de PIB, de exporturi, de fluxuri de capital.

Pentru a fi Soluția, construcția europeană trebuie să fie dusă înainte – atât pe planul extinderii, cât și pe cel al aprofundării. Miza continuării construcției politice este esențială.

Din această perspectivă, integrarea economică, financiară și monetară reprezintă o dimensiune importantă. Duse mai departe înspre crearea zonei monetare optime, ele vor transforma Euro dintr-o dificultate într-un activ esențial al Uniunii. De aceea, eu nu cred în soliditatea pe termen lung a argumentelor despre beneficiile rămânerii în afara zonei Euro. Pentru România sau pentru orice alt stat European, poate cu excepția Regatului Unit.

Odată ce câteva reforme vor consolida stabilitatea financiară și vor crește competitivitatea economică, ne putem aștepta ca Uniunea să nu mai arate răbdarea de astăzi pentru free rideri. De aceea, evaluez ca pe termen mediu și pe măsură ce lucrurile se consolidează, cei care cred că pot beneficia de pe urma avantajelor piețelor unice să fie aduși și la asumarea politicilor comune. Și, până la urmă, aici nu vorbim de un gest de putere cât de o reechilibrare morală.

Cred astfel că România trebuie să asume faptul că viitorul său bun este în zona euro.

Mai mult, văd o discuție serioasă și foarte importantă despre necesitatea intrării în zona Euro cu o economie viabilă, ceea ce presupune fundamental bugete echilibrate și competitivitate, asigurate prin reforme structurale (v. J. de Larosiere, Didier Cahen). Pentru cei care nu doresc sau se tem de asemenea politici, am un mesaj dezamăgitor – rămânerea în afara zonei Euro nu înlătură nevoia de asemenea reforme, dimpotrivă, le impune în mai mare măsură, pentru a asigura sustenabilitatea în criză a unei țări izolate și lipsite de protecția credibilității unei mari forțe economice și politice globale.

Pe de altă parte, neserioasă este abordarea intrării în zona Euro a unei economii necompetitive. Dincolo de evidența faptului că o asemenea evoluție nu ar fi acceptată de către eurozonă, ea ar fi contrară interesului public. Nevoia convergenței reale este stringentă, urmărirea atingerii unui nivel rezonabil de convergență reală – dealtfel prin același tip de reforme ce vor trebui apoi continuate în interiorul eurozonei – alături de păstrarea indicatorilor de convergență nominală rămân obiectivele de politici ale următorilor ani. Subliniez: obiective nespectaculoase, dar esențiale, și care nu pot fi înlocuite prin altele mai rapide, mai spectaculoase, mai creative. Nu există substitut pentru creșterea de productivitate.

Evaluarea unui calendar de asemenea politici, integrarea sa într-un road map și deducerea unui termen realist de trecere la Euro din acestea sunt pașii rezonabili care urmează. 2019 nu a fost neapărat, la momentul anunțării sale, o țintă imposibilă; noi am numit-o una foarte ambițioasă, și i-am lăudat aptitudinile de ancoră pentru politicile publice. 2019 a devenit, tot mai mult, o țintă nefezabilă pe măsură ce anunțarea ei nu a fost urmată de elaborarea unui plan de acțiune și de punerea sa în practică.

Relansarea discuției în această vară, de către Președintele României, poate crea premisele unei asemenea construcții instituționale, prin reluarea activității Comitetului inter-instituțional de pregătire a trecerii la Euro, implicarea stake-holderilor și deschiderea dezbaterii publice. Desigur, vedem și cealaltă față a monedei – discuțiile publice despre legislații care să ducă la derapaje bugetare, prin care criteriile de convergență nominală să fie și ele încălcate, ne îndepărtează de un asemena obiectiv.

Se vorbește mult despre lipsa unui proiect de țară al României. Am auzit chiar ciudata idee că obligațiile asumate prin tratate de catre România nu se pot constitui într-un proiect de țară... păi nu cumva tocmai din acest motiv ne-am asumat să le îndeplinim, pentru că țineau de proiectul nostru de țară?

Nu cred că e cazul să căutăm foarte departe. Proiectul European al României nu s-a finalizat nicidecum prin aderarea la Uniunea Europeană. Dimpotrivă. Proiectul, așa cum, îl înțeleg eu, presupune asumarea modelului economic, social, cultural European, precum si participarea Romaniei la procesul de construire institutionala a Europei. Or aici, multe, printre care adoptarea euro, mai sunt de făcut. E adevărat că punerea în practică a acestui proiect a trecut din etapa realizărilor spectaculoase în cea a muncii consistente, și poate că e mai puțin atrăgător public. Dar, așa cum am spus-o și mai devreme, nu există alternativă mai ușoară sau mai spectaculoasă la creșterea productivității ori la buna guvernare. Ele trebuie pur și simplu puse în practică în mod consistent. Rămâne misiunea liderilor politici să strângă susținere publică pentru ele, să convingă cetățeanul că sunt importante și fără alternative.

Desigur, din această perspectivă, rolul elitelor profesionale nu poate fi îndeajuns subliniat. Guvernatorul i-a îndemnat pe economiști să își asume cu mult mai serios această misiune. Eu extind aceasta invitație către intelectualii publici în general, și către cei cu aplecare către politici publice, constructie instituționala ori teoria statului în special.

România are azi nevoie de toate resursele de competență pe care le poate atrage în serviciul public, de consolidarea încrederii liderilor că merg în direcția corectă, de antrenarea voinței lor pentru asumarea de reforme și de strângerea sprijinului public pentru ducerea reformelor la capăt.

O misiune grea. Pe care o văd dusă înainte și prin discuția de astăzi, căreia îi doresc succes.