I.

1. Ceea ce ne-a propus astăzi guvernatorul BNR, domnul Mugur Isărescu, este o discuție care să poziționeze România „în fața noilor provocări economice”. Este un lucru necesar, un lucru de care avem mare nevoie și cred că această afirmație este cu atât mai adevărată în condițiile actuale. În deschidere, domnia sa a insistat asupra necesității de a avea, în aceste zile, o dezbatere solidă, serioasă, aprofundată. Nu poți aborda agenda economică a țării fără a te sprijini pe armătura tehnică, pe analiză - în primul rând pe cifre - pe reperele pe care ți le pune la îndemână „meseria” - este vorba, desigur, de știința economică și, într-un plan mai larg, de ceea ce numim „government” - știința guvernării. Aș spune că ceea ce au prezentat colegii mei aici - domnii Florin Georgescu, Daniel Dăianu și Eugen Dijmărescu - arată că putem identifica ușor un stoc de expertiză, de meserie pe care să se bazeze o schimbare de abordare.

2. Sigur, dezbaterea din sala „Mitiță Constantinescu” nu se desfășoară - și nu are cum să se desfășoare - într-un templu academic sau economic, departe de „frământările politice” ale zilei, de ceea ce se întâmplă dincolo de zidurile palatului BNR. Numai că lucrurile care animă aceste „frământări” ar trebui discutate altfel decât se întâmplă de ceva vreme.

3. Cristian Pârvulescu scria recent despre avatarurile „Codului fiscal” sub titlul „politică sau economie”. Nu are cum să fie așa: sau... Este vorba de „politică și economie”. Fie că vrem sau nu... Pentru că este vorba de interesul public, de politicile publice, de drumul pe care va merge această țară. Astăzi, mâine și în anii ce vin... Problema este cum înțelegem această legătură. Știu, avem de a face aici cu o agendă destul de complicată și poate și aridă. Uneori e greu să treci frontiera unei discuții publice accesibile. Iar dacă media mai are și o altă grilă de interpretare... În perioada tranziției timpurii, la începutul anilor ’90, am încercat adesea să aduc discuția spre problemele de fond. Reacția era frecvent: da, dle. Secăreș, teoria ca teorie, dar noi vrem să știm clar: sunteți cu Iliescu sau cu Roman? Astăzi ar trebui să ne uităm la aceste lucruri altfel.

4. Nu vreau să evit să vorbesc despre „castravete”. Dar cred că actuala discuție - discuția despre Codul fiscal și nu numai despre el - trebuie încadrată într-un plan ceva mai larg. Să spun totuși două, trei lucruri: deși nu cred că trebuie să intrăm în panică în legătură cu o posibilă „deviație permanentă și de proporții de la obiectivele” asumate de către România, sunt sensibil la sublinierea pe care o face Consiliul fiscal în legătură cu diferența dintre un deficit structural / efectiv încă ridicat ca urmare a unei traiectorii de ajustare mai puțin abrupte și același deficit rezultat în urma unui derapaj deliberat. Mai ales că proiecțiile bugetare discutate nu includ mai multe lucruri, inclusiv creșterea chelutielilor de apărare la un nivel de 2% din PIB - lucru pe care îl susțin cu toată fermitatea. Cred că trebuie spus apăsat - lucru pe care l-a făcut în mai multe rânduri, cu totul întemeiat, guvernatorul Băncii Centrale - că orice pas pe care îl vom face în continuare în construcția politicilor economice naționale trebuie să se sprijine pe realizările - obținute atât de greu - în planul stabilității financiare, al echilibrelor macroeconomice. Este o ancoră absolut necesară pentru politici macroeconomice sustenabile.

5. Da, politică și economie... Așa cum spuneam, cred că în această privință este nevoie urgent de o schimbare de abordare. Trebuie să schimbăm modul în care privim lucrurile astea, modul în care le discutăm și evident modul în care se iau deciziile de politică economică, deciziile legate de dezvoltarea țării în perioada următoare. Două, trei sublinieri aș face în acest context.

Prima, că adesea felul în care așezăm deciziile economice, fiscale etc. în spațiul politic este greșit și cu consecințe „rele”, cu consecințele pe care le vedem în dezbaterea din aceste zile. Profesorul Y. Dror, marele specialist în guvernare și administrație publică, încerca acum vreo 20 de ani să ne bage în cap, nouă celor din Europa Centrală și de Est, că deciziile care privesc dezvoltarea țării trebuie scoase din zodia politicii de partid sau a intereselor asociate ciclului politic, a intereselor electorale, de guvernare... Bun, putem să spunem că nici în Vest nu s-a învățat ca lumea lecția asta... Problema e ce facem noi aici, pe malurile Dâmboviței.

A doua: da, când este vorba de dezvoltarea economică a țării dimensiunea politică este puternică şi trebuie să fie aşa. Dar ea trebuie să se sprijine întotdeauna pe reperele profesionale, economice și financiare, pe soluțiile pe care le propun, în cadrul unei grile politice de interpretare, specialiștii, grupurile de analiză, expertiza.

În sfârșit, a treia: nu poți discuta, fie el și Codul fiscal, fără a avea în vedere multe alte lucruri, corelațile fundamentale și, din nou, cerința macrostabilității. Avem nevoie de o viziune integrată și nu doar asupra contrucției bugetare, cu toate componentele sale, în 2016 și mai departe, în anii următori, ci asupra creșterii economice și a dezvoltării țării în perioada următoare.

II.

1. Felul în care văd eu legătura dintre politică și economie ne spune că avem nevoie de o concepție solidă privind evoluția României în perioada actuală, în anii ce vin. Am să încerc să explic de ce cred asta. Nu înainte de a sublinia că dezbaterea din ultimii ani cu privire la evoluțiile ce caracterizează economia lumii - sau la cele din spațiul UE - a arătat foarte limpede - vezi comentariile unor mari economiști ai lumii, Stiglitz sau Krugman - că aici nu este vorba doar de economie, ci de putere și politică.

2. Să vorbim despre provocările pe care le avem de înfruntat... Spun de vreo 2-3 ani: vin vremuri grele! 2014 și 2015 au confirmat o asemenea evaluare. Mărturisesc însă că nu credeam că lucrurile vor sta așa cum stau acum!

2.1. Este vorba, pe de o parte, de ceea ce știm cu toții: situația creată în Est. Amenințarea militară a reapărut pe frontiera Euro-atlantică. Vorbim acum de „războiul hibrid” din Ucraina.

Mi-aş permite să atrag atenţia asupra numărului în creştere de „zone gri” apărute de-a lungul frontierei Euro-Atlantice cu sprijinul Rusiei. Transnistriei şi regiunilor separatiste din Georgia li se adaugă acum „republicile populare” din Estul Ucrainei. Ar trebui să ne întrebăm, desigur, ce urmează? Recenta întărire a prezenței NATO - mai ales a SUA - în România ne oferă, desigur, un sentiment sporit de securitate. Dar nu este vorba doar de asta. Nici pe departe. Aș spune aici o propoziție foarte simplă: perioada cu care ne-am obișnuit în ultimii 25 de ani s-a terminat!

Am intrat într-o etapă de incertitudine extremă. Sunt și vor fi vremuri tulburi, marcate de evoluții strategice, de reașezări geopolitice mult mai complicate decât până acum. Această ultimă etapă a tranziției începute în 1989-1991 este caracterizată de aliniamente intersectate (uneori ele par să pună în discuție alianțele actuale), de confruntări dure și amenințări multiple. Să nu uităm că este vorba de un joc de sumă nulă, care va produce lista lui de „winners and losers”. Din Europa până în Asia-Pacific vedem mai multe întrebări decât răspunsuri. În Franța, elita politică vorbește despre „multiplele pericole care amenință țara”. Am fost recent în Japonia - am avut discuții la MAE și în zonele de expertiză de securitate națională: am descoperit mari incertitudini și mari îngrijorări. Un raport făcut public la începutul lui iulie era „cautiously optimistic” în legătură cu alianța cu SUA și efectele ei în noul mediu strategic.

Noi cum ar trebui să fim? Mediul în care evoluează și va evolua România în următorii ani - spun din nou - este tulbure. Aș sublinia şi aici doar două-trei lucruri:

Nu putem să nu vedem că România este ținta unor acțiuni care aparțin unui instrument major al „războiului hibrid” de care pomeneam: destabilizarea! Manipularea, intoxicarea, atacurile mediatice sunt prezențe care îți sar în ochi. Ca să nu mai spun că ar trebui să ne preocupe ceva mai mult vulnerabilitatea noastră la „războiul electronic”. Mai departe: mediul în care ne mișcăm în UE este tot mai incert. Nu e doar fractura NV-SE - „adusă la zi” de criza Greciei - care se va adânci. Am redescoperit, în anii din urmă, distribuţia de putere din UE. Mai mult încă, asistăm la manifestări dintre cele mai diverse care vizează reaşezarea „geografiei politice” a continentului. Ele merg de la ceea ce discutăm noi acum: domeniul economic şi financiar - iar în această privinţă n-ar trebui să uităm că şi în UE, şi în restul lumii criza a fost, şi este în continuare, un instrument dur de redistribuire - până la demografie şi migraţie. Poate nu doar ca o pată de culoare - este mult mai mult - ar trebui să ne amintim (ştim oare?) că avem 5 milioane de români care lucrează peste graniţă. Ne preocupă ce au de gând? Ca să dau doar un exemplu, în Spania, peste 90% dintre românii de acolo nu vor să mai revină (ei şi cu atât mai puţin copiii lor). Politica spaniolă sprijină rămânerea lor în această ţară. Spun lucrurile astea ceva? Nu ar trebui să ne întrebăm ce avem de facut în ţară?!

Vorbeam de un mediu strategic şi de securitate în schimbare. Aş adăuga că nu am cum să nu fiu preocupat, acum şi în anii ce vin, şi să fiu „cautiously optimistic”, în legătură cu politica SUA în Europa şi pe frontiera Euro-Atlantică, cu relaţia SUA - Germania şi implicaţiile ei pe continent sau cu relaţia specială dintre Germania şi Rusia şi realinierile care se produc plecând de aici.

2.2. Vremurile de azi pun la o încercare dură capacitatea elitei politice de a acţiona cu înţelepciune, demonstrând nu doar viziune, ci şi un neabătut sens al direcţiei, chibzuială şi profesionalism. În faţa acestei „lumi noi” România trebuie să se îngrijească într-o măsură mult mai mare de resursele sale de putere - inclusiv militare - și de politicile de care are nevoie în anii ce vin. Ce alegeri vom face? Nu pot să nu mă întreb: citim cum trebuie noul mediu strategic? Nu cred că ne putem juca cu lucrurile astea.

III.

1. Spun de aceea: este vremea să schimbăm lucrurile! Toate discuțiile actuale despre disciplină financiară vs. relaxare fiscală, despre echilibre macro și creștere economică... trebuie să devină urgent parte a unei abordări care să pună temeliile dezvoltării României în următorii zece ani.Această perioadă se poate dovedi şi critică, dar şi esenţială pentru destinul României.

2. Aş spune că există două ancore puternice ale unui asemenea început de drum. Am în vedere, în primul rând, apartenenţa noastră la comunitatea euro-atlantică. Nu există alternativă la asta. Când spun că trebuie să privim cu ochii deschişi ceea ce se întâmplă în spaţiul european şi euro-atlantic aş adăuga, în acelaşi timp, că aceasta este familia din care facem parte. Cu bune, şi cu rele. Sigur, este nevoie să avem o altă voce în această comunitate. In al doilea rând, am subliniat deja acest lucru, este vorba de lucrurile pe care le-am câştigat în planul echilibrelor macro-economice, al stabilităţii financiare. Am atins o anumită maturitate şi ar fi absolut caraghios ca - mergând pe drumul care trebuie - să ajungem, fără să ne dăm seama, în şanţ!

Nu este mai puţin adevărat că aceste „ancore” nu sunt suficiente, nu ne rezolvă toate lucrurile.

3. Zilele trecute am marcat în această sală 150 de ani de la nașterea regelui Ferdinand iar dl. ministru Noica ne-a prezentat cartea sa despre „lucrările publice” din anii ’20. Sigur, știm de mult că avem ce învăța de la puterile emergente de pe Coasta Pacificului, de la Coreea de Sud sau Singapore. Dar n-ar trebui oare să ne aducem aminte de modul în care s-au conturat „cercurile concentrice” ale dezvoltării României la sfârșitul secolului 19 și mai ales după primul război mondial, când regele Ferdinand, ne spune profesorul Noica, a hotărât începerea unui „amplu program de reconstrucție toate direcțiile”. Este exact ceea ce ne trebuie acum. Generația care s-a înhămat atunci la un asemenea program venea după câștigarea unui război. Era generația care făcuse România mare. În ’89 România, alături de celelalte ţări din Est, pierduse un război. Asta ar fi trebuit poate să ceară, cu atât mai mult, mobilizarea resurselor noastre pentru reconstrucție. Aș spune însă că avem și mai multe motive acum să gândim astfel. Iar dacă ascultăm ce spune domnul Florin Georgescu, resursele pentru asta există - sigur dacă punem ordine în economie.

Avem nevoie de un program de dezvoltare a României în cursul următorilor 10 ani, care să-și propună o agendă căreia i-aş spune „5+1”: dublarea PIB-ului ţării înainte de 2025 (desigur cu ţintele corelative privind PIB/loc, salariul mediu etc.); să treacă, în sfârșit, Carpații și să înlăture „precaritatea” infrastructurii noastre de transport (autostrăzi, căi ferate, porturi, etc.); să reducă semnificativ decalajele care separă România de media UE în privința nivelului de dezvoltare economică și calitatea vieții; să înlăture dezechilibrele regionale care privesc estul și sudul țării (care au devenit o problemă de securitate naţională) și, în sfârșit, să „domolească” fracturile sociale care s-au adunat în România în ultimii 20 de ani. La toate acestea aş adăuga întărirea capacităţii de apărare a ţării.

Sigur, avem nevoie de o „alianță politică națională” - de consens, de un pact, cum vreți să-i spuneţi - pentru a conveni obiectivele sale principale şi a scoate un asemenea program din capacana ciclului politic. În alte părți s-a putut. La noi, de ce nu s-ar putea? Ne trebuie un program serios, plictisitor de serios, ar spune domnul Mugur Isărescu acum, care să pună la lucru toate instrumentele de politică economică, bugetară şi fiscală, monetară sau socială ale statului român. Cred de aceea - în acest context - că trebuie să desenăm o curbă a adoptării Euro care să se ducă spre sfârșitul acestei perioade de 10 ani. Avem nevoie de un program care să însemne planuri, calcule, termene, un program fără artificii, fără show-uri politico-mediatice dar care să schimbe în 10 ani fața țării, definitivând structurile României moderne.

4. Guvernatorul BNR vorbea acum o săptămână de acele „cercuri concentrice” de după primul război mondial. Cum ar trebui să arate ele acum? Am în vedere „un plan în zece puncte” care ar trebui să vizeze: construcţia instituţiilor; capacitatea de evaluare şi cheltuirea banului public; educaţia; infrastructura; reindustrializarea; agricultura şi dezvoltarea rurală; dezvoltarea urbană; întărirea capacităţii de apărare; şi politica externă şi de securitate, în măsură să asigure Româeniei, alături de Polonia, o voce în UE şi NATO. Am să mă refer însă doar la două - trei dimensiuni, subliniind de la bun început caracterul critic al educaţiei. Mă gândesc din nou la ce spunea academicianul Mugur Isărescu, în prefaţa la cartea profesorului Noica, despre „climatul (de după primul război mondial - nota mea) dominat de şcoli bune, de societăţi de dezbateri şi cu deosebire, de personalităţi remarcabile…” Avem nevoie de asta ca de aer..

4.1. Avem nevoie de întărirea statului, a instituțiilor, a capacității de acțiune publică. Nu în sensul în care s-a vorbit despre asta în ultimii 10 ani. Am în vedere un set de soluții și instrumente concrete de management public care au ca obiectiv aşezarea practică a unui stat puternic, serios, responsabil, definit de legi care nu au nevoie neapărat de norme de aplicare; legi care se pun în aplicare cu fermitate. Aşa cum spune domnul Florin Georgescu, avem nevoie de întărirea cadrului legal şi instituţional capabil să pună ordine în economie şi să reducă drastic evaziunea fiscală; să echilibreze drepturile şi obligaţiile, libertatea şi responsabilitatea, partea „de activ” şi cea „de pasiv”.

Arhivele de la sfârșitul secolului 19 ne spun că generația care a creat cadrul legal și instituțional al României moderne a plecat de la ideea că vor trece vreo 2-3 generații până când acele legi aveau să fie respectate. Au fost puse bazele culturii „formelor fără fond”. Au trecut vreo 150 de ani. Putem spune acum că abordarea a fost greșită. Coreea de Sud sau Singapore au plecat la drum cu ideea că, de mâine, legile se aplică... Așa ar trebui, de mâine... Wishful thinking? Nu cred. Încă de la începutul anilor ’90 au fost discutate în zona de reformă condițiile, procedurile, modul de fundamentare... cum se elaborează o lege sau o H.G. Se putea face... Atunci reacţia a fost „pragmatică”: păi, aşa, nu mai adoptăm nici o hotărâre de guvern şi nici o lege… Aşa trebuie însă procedat.

Ne trebuie un stat care depolitizează din 2016 administraţia publică și o reconstruiește pe baza meritului și a meseriei; o administrație plătită ca lumea și imună la corupție. Poate învățăm ceva din experiența reformelor administrative performante. Nu trebuie să inventăm roata. Există algoritmul necesar.

4.2. Avem nevoie de o construcție bugetară care să asigure resursele necesare unui asemenea program de dezvoltare, abordând prudent raportul dintre veniturile și cheltuielile statului. Știm deja ce înseamnă dezvoltarea pe credit. Sigur, este nevoie să investim în infrastructură, în educaţie, în apărare şi să rezolvăm enorme probleme sociale. A fost stupid să vorbim în ultimii 10 ani de dispariția rolului statului - cine investeşte în infrastructură şi în serviciile publice? - sau de încetarea responsabilității sociale a statului. Creșterea economică trebuie să înceapă să producă beneficii reale pentru oamenii simpli. Dar trebuie să găsim proporția de aur între investiții publice și cheltuielile sociale ale statului. Înlăturând, în primul rând, cheltuirea iresponsabilă a banului public. Jaful. Aceasta trebuie să devină o prioritate absolută. Dl. ministru Noica vorbea despre rolul Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice în anii ’20. Acesta aproba toate proiectele după care se realizau investițiile statului; inclusiv în ceea ce priveşte cheltuirea banului public. Sigur, au fost destule panamale în acei ani dar descoperim și modele de urmat. Mai ales că acum știm mai mult. Știm cum trebuie construite politicile publice bazate pe programe și cum ar trebui să facem evaluarea programelor și politicilor publice. În acest context este nevoie de creșterea rapidă a capacității de evaluare a politicilor publice, a intervențiilor statului care presupun cheltuirea banului public. Ar trebui să nu uităm nici o clipă jaful din domeniul retrocedărilor? Păi nu era nevoie de monitorizare și evaluare?!

Acum nu avem un cadru normativ clar în acest domeniu: pentru fundamentarea deciziilor de politică publică, pentru monitorizare și evaluarea intervenţiilor publice. Avem cadru doar pentru programele finanțate din fonduri europene. Au dispărut unităţile de evaluare din ministere şi cultivăm ideea că aici e doar o problemă de raportare. Greșit! Trebuie să punem, în perioada următoare, bazele unui sistem serios de evaluare la nivel național. Știm din experiența UE ce impact enorm are asta. Avem analize, comparații etc. E wishful thinking în cazul nostru? Nu! Am în vedere posibilitatea de a impune reglementări eficiente în acest domeniu și de a creea Agenția națională de evaluare. Avem resurse de expertiză, evaluatori pregătiți. Designul instituțional există deja la SNSPA. Este un punct de plecare esențial pentru schimbarea situației actuale în acest domeniu și a opririi irosirii iresponsabile a banului public.

4.3. România nu-și poate permite multe ținte. Există însă o cheie pentru fiecare uşă. Trebuie doar să o găseşti pe cea potrivită. Ţintele de care vorbesc pot fi acoperite . Să ne aducem aminte câţi bani au dispărut în ultimii zece ani. Puteam reclădi nu una, ci vreo trei Românii! Ca să nu mai spun că, în privinţa modernizării infrastructurii ţării, nu putem avea nici o ezitare. Dezvoltarea noastră depinde de asta. Inlăturarea fracturilor regionale depinde de asta. După războiul de independenţă, Carol I „a trecut Dunărea”: A. Saligny a construit între 1890-1895 podul de la Cernavodă. După primul război mondial, căile ferate din vechiul regat au fost racordate cu cele din Transilvania sau celelalte provincii reunite cu ţara. Acum vrem să facem conexiunea dintre Ardeal şi Moldova abia în 2019? De ce? Când trecem cu adevărat Carpaţii în Sud? Ne grăbim în unele privinţe şi întârziem tocmai acolo unde nu trebuie: vezi absorbţia fondurilor europene sau discutarea legilor “care vor reglementa achiziţiile publice în viitor” şi încă multe altele, de pildă un program pentru atingerea unei rate de ocupare de 70% la populaţia de 20-64 ani.

„Şcoala” rămâne cheia dezvoltării României în următorii 10 ani. Nu putem să nu ne minunăm că în 1921, când nu se vorbea de bugetare multianuală, se avea în vedere pentru perioada 1921-1927 finanţarea corespunzătoare a construcției de școli. Și de fapt cu educația ar trebui să începem și acum. Mica laureată a premiului Nobel pentru pace, Malala Yusafzai, spunea în toamna lui 2014: „one child, one teacher, one pen and one book can change the world. Education is the only solution.” Știm lucrurile astea de ani buni de zile. Rapoartele B.M. vorbeau încă înainte de Revoluție de impactul economic al educației.

Parcursul industrial al Coreei de Sud - acum a 12-a, cred, economie a lumii - a început cu bani băgați în educație. În anii ’60 și ’70, România era mai dezvoltată decât Coreea de Sud. Unde suntem acum? Răspunsul are legătură cu situaţia educaţiei. România are cifra cea mai scăzută a investiției în educație din UE: 4,1% din PIB. Educaţia continuă vocaţională e la pământ! Populația acoperită este de 4,5 mai redusă ca media UE… Nu ne mai mirăm de rezultat: cam spre 40% din copiii de 15 ani abia știu să citească, să scrie și să numere. Cel mai rău stau copiii din familii sărace și din mediul rural. Cei bogați beneficiază mult mai mult de educație decât cei săraci. Cum vrem să modernizăm România? Înainte de război aveam o politică pentru a deschide drumul școlilor înalte pentru copiii de țărani.

Hai să ne uităm la problemă din perspectiva „financiară și economică”. La nivel de țară: cu acest nivel al investiției în educație, România va pierde în următorii 10 ani - spune un recent raport Unicef - între 12 și 17 miliarde de Euro - adică 7-9% din PIB-ul din acest an (2015). În schimb, „the economic return of an additional year of schooling” este egal cu aprox. 8% din PIB. Dacă vom urca treptat la 6% din PIB, estimările pentru deceniul de care vorbesc indică posibil un ritm de creştere economică de 2,7-2,95% (față de ritmul proiectat de 2%) iar cei 12-17 miliarde vor fi câștigați în următorii 10 ani. Creșterea ponderii persoanelor cu educaţie superioară în cadrul populației cu vârsta cuprinsă între 25-64 de ani de la 13,6% la 19% în 2025 ar avea un impact calculat la 3,6% din PIB. Creşterea în sfera educației secundare: de la 58% la 59,6% ar aduce alți 0,52% din PIB. Și la nivel personal: studiile internaționale arată că 1 an de educație duce la creșterea câștigului personal cu 8-9% și reduce probabilitatea unor probleme de sănătate cu 8%. Spune asta ceva? Da! Imbunătăţirea radicală nu doar a accesului la educaţie, ci şi a calităţii acesteia - având ca prioritate primele trepte ale sistemului - trebuie văzută ca o dimensiune esenţială în orice strategie de dezvoltare a României, destinată să reducă disparităţile sociale şi să sporească în mod serios calitatea capitalului uman. Este nevoie de reconstrucţia din temelii a învăţământului vocaţional şi a învăţământului superior, în strânsă legătură cu cerinţele comunităţii de afaceri cu privire la calificările de care va fi nevoie în următorii zece ani. Resursele vor putea veni atât din fondurile europene, cât şi din alocările - sporite treptat - ale bugetului naţional.

24 iulie 2015