Profesorul dr. inginer Nicolae Noica a fost și este o prezență discretă în peisajul culturii și științei românești. Daca nu ar purta un nume de rezonanță, ca membru al unei ilustre familii de intelectuali, un nume care atrage atenția, figura sa ar rămâne și mai mult în umbră, fiindcă nu face nimic special pentru remarcarea ei. Mai ales în anii din urmă a făcut însă așa de mult, încât a primit un nume inconfundabil și unic, acela de „istoric al zidirilor”, ceea ce nu este puțin lucru. Istoria se ocupă îndeobște de oameni, de prezentul oamenilor care au trăit în trecut, de nemurirea lor. De-a lungul timpului, oamenii s-au nemurit prin multe, inclusiv prin zidiri, prin edificii varii. Fiindcă numai oamenii au făcut zidiri, Nicolae Noica este, firește, preocupat de oameni, de aceia speciali care au fost capabili să făurească zidiri.

Cartea de față – parte dintr-un șir al autorului care se numără deja cu zecile – readuce în memoria noastră lucrările publice din vremea regelui întregitor Ferdinand I (1914-1927). Aceste lucrări sunt împărțite inginerește în biserici și școli, palate, edificii culturale, construcții edilitare etc. În prefață, academicianul Mugur Isărescu ne lămurește despre multe dintre tainele cărții, despre rațiunile scrierii sale, despre credințele autorului, despre meritele și împlinirile sale. Creația umană s-a materializat și prin zidiri, ba s-a spus, în chip orgolios și semeț, că popoarele creatoare de istorie sunt doar acelea care au produs construcții de piatră și de zid, că lemnul este perisabil și nereprezentativ. Știm cu toții că nu este așa, deși piatra și zidul au o anumită fascinație a durabilului și chiar a eternului amăgitor, după dimensiunile noastre omenești. Nu se prea vorbește despre Europa lemnului, ci despre Europa catedralelor romanice și gotice, chiar dacă la noi s-a formulat (de către un specialist străin) și noțiunea tulburătoare de gotic românesc al lemnului.

Practic, românii – popor romanic european – nu au avut nicio perioadă, de la etnogeneză încoace, în care să nu fi construit și edificii de piatră sau de zid. Vocația aceasta le va fi venit de la înaintașii romani, mari constructori și chiar teoreticieni ai construcțiilor, dacă este să-i dăm crezare lui Vitruvius.

Monarhia străină (este acesta un mod de a spune, fiindcă, odată ajunși pe tronurile noastre, străinii au devenit români) nu a venit pe un teren arid, dar a venit într-un veac al edificiilor, al înălțărilor, al marilor proiecte constructive. Era timpul când Europa a devenit monumentală, maiestuoasă, magistrală. Din a doua parte a secolului al XIX-lea s-a construit și la noi – ca în toată Europa Centrală și de Sud-Est – mult și impresionant. Pe fondul local, în Transilvania s-a intensificat influența austriacă (germanică), iar în Vechiul Regat cea franceză (romanică), cu variațiuni surprinzătoare și interferențe unice.

Regele Ferdinand venea după o copleșitoare tradiție și după o gigantică operă, ivită pe parcursul a cinci decenii (48 de ani de domnie), cât a stat în fruntea țării principele și regele Carol I (1866-1914). Au fost, cu mici excepții, ani de senină pace, adică de edificare a României moderne, în acord cu programul trasat la 1848-1849. Noua domnie a fost cel puțin din două puncte de vedere dezavantajată. Primul mare dezavantaj a fost Marele Război (1914-1918) care s-a voit „fulger” și a devenit „etern”. Se știe că inter arma silent musae, ceea ce înseamnă și că în război nu se clădește, ci se distruge. Al doilea a fost domnia mult mai scurtă, de numai 13 ani (față de 48!). Dacă scădem anii de război, nu mai rămâne din domnia regelui Ferdinand nici măcar un deceniu întreg. Dar și avantajele au fost imense, fiindcă în anii aceștia puțini intensitatea evenimentelor și împlinirilor a fost nemaiîntâlnită. Realizarea epocală – ora astrală a românilor – a fost Marea Unire din 1918. Față de 137 000 de km pătrați și circa 7,2 milioane de locuitori, țara a ajuns după război la peste 295 000 de km pătrați și la aproape 16 milioane de oameni (vor fi 18 milioane la 1930). Cu alte cuvinte, țara a crescut de peste două ori, încât se poate spune că România s-a unit cu provinciile istorice și nu acestea cu României. Ceea ce mai puțină lume înțelege, dar regele Ferdinand a înțeles pe deplin, este că data de 1 Decembrie 1918 nu marchează numai unirea Transilvaniei, ci împlinirea unui întreg ciclu, pornit la 27 martie/ 9 aprilie la Chișinău, continuat la 15/ 28 noiembrie la Cernăuți și doar finalizat la 18 noiembrie/ 1 decembrie la Alba Iulia. Unirea a descătușat energii latente nebănuite, de aceea românii – conform formulei lui Lucian Blaga din 1919 – au fost capabili să scrie „Poemele luminii”. Nu este vorba aici de nimic encomiastic ori bombastic, ci despre o realitate. Cu toate pierderile, de vieți în primul rând și de alte valori, precum tezaurul țării trimis la Moscova, țara s-a câștigat pe sine, aproape deplină, cum nu credea nimeni. Toți știau că dacă aveam să mergem cu Tripla Alianță puteam să pierdem totul sau, în cel mai bun caz, să nu câștigăm Transilvania și Bucovina, iar dacă aveam să mergem cu Antanta puteam să pierdem totul sau, în cel mai bun caz, să nu obținem Basarabia. Dumnezeu, credința, soarta și sacrificiile noastre ne-au dat până la urmă aproape totul. Generația de la 1918, în frunte cu regele Ferdinand, a trăit plenar „ora astrală” a României. Făuritorii Marii Uniri nici nu au putut să se desprindă vreodată de marea lor realizare, rămânând pentru vecie copleșiți de evenimentele acelea. Cum să nu fi construit în acele condiții de avântate trăiri și de entuziasm nemaiîntâlnit? Știu că sunt cârtitori care caută prilejuri de domolire a emoției, de așa-zis realism, de ponderare. Și chiar sunt asemenea motive, fiindcă nimic pe lumea asta nu este perfect. Cartea profesorului și inginerului Nicolae Ștefan Noica ne îndeamnă să uităm însă – pentru o clipă – aceste scăderi reale și să ne împărtășim din marile împliniri de atunci, multe aflate încă în picioare, mărturii vii ale acelui avânt constructiv.

S-a spus, imediat după unire, că nu vom face nimic bun noi, valahii, cu administrarea și organizarea teritoriului, încât vom pierde totul de la sine, fiind obligați să predăm singuri, până la urmă, „civilizatorilor Bazinului Carpatic” ceea ce luasem „pe nedrept”. De aceea, cartea începe cu prezentarea ridicării Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia, destinată încoronării regești, pe urmele actului analog al lui Mihai Viteazul, de la 1599. Piatra de temelie a Catedralei Încoronării s-a pus la 28 martie 1921, iar la 30 septembrie 1922 construcția edificiului era terminată. Prin urmare, românii făcuseră într-un an și jumătate o catedrală de talia celor la care alții lucraseră decenii întregi sau chiar secole. A doua construcție monumentală a domniei Întregitorului este Catedrala (azi Mitropolitană) Ortodoxă din Cluj, a Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, venită pe urmele unei vechi arhiepiscopii/ mitropolii cu baze puse pe la 1488 de Ștefan cel Mare, în hotarul orașului (la Feleac). Urmează alte construcții monumentale din Timișoara, precum Școala Politehnică și Căminul Școlii Politehnice, Teatrul din capitala Banatului, dar și edificii de marcă din Iași (Palatul Culturii, Muzeul de Antichități), Galați (Palatul de Justiție) etc. Firește, cele mai multe dintre ele sunt în București, menit să devină o capitală demnă de cea mai mare națiune din sud-estul Europei. În prim plan sunt multe biserici (Sf. Dumitru din Colentina, Anglicană, Armenească, Spirea Veche), dar și multe clădiri școlare (liceele Dimitrie Cantemir, Mihai Viteazul, Sfântul Sava), culminând cu Universitatea, Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, Școala Superioară de Arhitectură etc. La fel de impresionantă este prezentarea palatelor și construcțiilor culturale, între care se disting (inclusiv prin detaliile inedite aduse în carte) Palatul Regal, Cercul Militar, Palatul Societății Politehnice, Palatul Ziarului „Universul”, Muzeul Țăranului Român, Palatul Ligii Culturale, Teatrul „Cărăbuș” etc. Autorul demonstrează că politica de construcții publice s-a aliniat atunci strategiei naționale de edificare a noii Românii prin educația tinerilor, la temelia căreia erau așezate spiritualitatea (biserica și cultura) și școala. Mai ales școala s-a bucurat sub domnia regelui Ferdinand de atâta atenție încât edificiile școlare făcute atunci au devenit clădiri-simbol ale națiunii, așa cum este, de exemplu, Universitatea din București. În ele și în preajma lor s-a făcut și s-a scris istorie deopotrivă.

Autorul, ministrul Nicolae Noica, se dovedește el însuși un făuritor și un scriitor de istorie. Are marea generozitate să ne aducă înaintea ochilor o figură emblematică de rege și chipuri și icoane de mari arhitecți și constructori din prima treime secolului al XX-lea, de la Anghel Saligny și Grigore P. Cerkez, până la Ștefan Mirea și Victor Ștefănescu. Apar și figuri de mari oameni politici, conștienți de rolul lor și de marea lor răspundere față de popor, cum erau dr. Constantin Angelescu, Vintilă Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu sau Ionel Brătianu. Regele apare pătruns de înălțimea misiunii sale, fiindcă și în politica de construcții publice s-a purtat la fel ca atunci când, incitat de Petre P. Carp (care i-a amintit regelui că este un Hohenzollern), a spus: „Românii n-au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Prin urmare, ctitoriile sale sunt mărturia unui rege român situat în fruntea poporului român, a acelui popor care dăduse lumii Voronețul, Biserica Sf. Nicolae din Brașov ori Mănăstirea Cozia și Palatul de la Mogoșoaia.

Profesorul Nicolae Noica nu este istoric de meserie, dar a învățat singur meseria de istoric, pe care o face temeinic, profesionist. Sunt astăzi istorici cu diplomă care se îndepărtează de izvoare, scriind impresii personale despre trecut și botezându-le emfatic istorie. Inginerul și profesorul Noica, aidoma atâtor intelectuali de marcă din familia sa, a intrat și intră în arhive, minunându-se de bogăția surselor necercetate și de minima rezistență cultivată de unii istorici. Prin munca de cercetător, autorul acestei cărți face știință, iluminându-i pe necunoscători de marea zestre constructivă lăsată de înaintași. Peste toate însă, prin mesajul spiritual al cărții, autorul se dovedește „suflet din sufletul neamului său”, convins că „va da seamă de ale sale câte scrie” în fața unei instanțe mai înalte decât toate, cea a posterității. Îl știu preocupat de responsabilitatea actului scris, de nevoia de obiectivitate, de obligația respectării adevărului. Vocația constructivă a regilor și domnilor noștri, calitatea lor superioară de ctitori derivă – în concepția autorului, comunicată nouă printre rânduri – din capacitatea de existență și de rezistență a poporului român. Această capacitate românească de viețuire se vede la fiecare pas, începând cu tema baladei populare „Meșterul Manole” și sfârșind cu miile de pisanii puse din Evul Mediu încoace pe zecile de mii de biserici înălțate spre smerenie și rugăciune. Și Domniei Sale, autorului, și mie ne vine greu să credem că poporul acesta existent și rezistent – cel mai numeros popor din sud-estul Europei – nu a făcut nimic durabil și serios aici, la Dunăre și la Carpați, de-a lungul anilor, cum se insinuează pe ici pe acolo. Că românii au trecut prin momente grele, că s-au lăsat uneori mânați pe căi greșite, că au luat decizii greșite, că nu au luptat permanent pentru libertate și demnitate etc. este evident pentru oricine. Dar am umblat mai mult pe căi bune și am luat mai mult decizii corecte, altminteri am fi fost acum lut în loc de sevă însuflețită. A nimicnici trecutul nostru înseamnă a-i repudia pe strămoși, adică pe părinții și bunicii noștri, ceea ce este echivalent cu autodistrugerea.

Lecția acestei cărți – ca și a celorlalte scrise de profesorului Nicolae Noica – este una clară pentru cine este capabil să citească drept: ne-am născut în lume ca popor ca să fim și ca să ne rămână urmele trecerii prin lume, iar trecerea de la 1918 a fost așa de glorioasă încât monumentele ridicate atunci din piatră, zid și beton de români, sub oblăduirea Regelui Întregitor, ne încântă și astăzi. Trebuie doar să le percepem, iar această carte ne ajută s-o facem ușor și să ajungem de la percepție la prețuire, ceea ce nu este puțin lucru. Câtă vreme mai avem autori ai unor asemenea cărți, nimic nu este pierdut, în ciuda detractorilor. De aceea, rostim și noi în final, aidoma lui Tudor Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”. Vă propun să așezăm această lucrare în rândul celor sortite să cinstească în acești ani (până la 2018) împlinirea secolului trecut de la Marea Unire