Domnule Președinte al Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București,
Doamnelor și domnilor,
Este un privilegiu pentru mine să fiu invitat să iau cuvântul la conferința organizată cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la înființarea Camerei de Comerț bucureștene, care, în mod fericit, se suprapune cu Centenarul Marii Uniri. Cu acest prilej, vă transmit salutul Băncii Naționale a României, o instituție ceva mai tânără decât a dumneavoastră (a fost creată „abia” în 1880), și țin să vă felicit pentru maniera în care vă îndepliniți misiunea de autentic vector de dezvoltare economică. Desigur, felicitările pentru ceea ce ați realizat deja vin la pachet cu urarea de a avea parte de noi succese în viitor, pe măsura eforturilor pe care le faceți pentru a pune în mișcare motoarele economiei.
Nu pot să nu remarc faptul că instituția dumneavoastră, aflată în serviciul comunității de afaceri și al dezvoltării economice, se înscrie chiar pe coordonatele pe care le avea în vedere C.A. Rosetti în 1859, pe vremea când era prim-starostele neguțătorilor Capitalei și visa la înființarea unui sistem cameral, cu „acțiune independentă și o autoritate recunoscută spre a putea apăra cu mai multă eficacitate interesele vitale ale tuturor ramurilor de industrie”.
Doresc să vă adresez felicitări și pentru faptul că ați revenit în Palatul istoric al Camerei de Comerț, clădire-simbol a României moderne. Tema conferinței de astăzi este orientată către viitor, dar pentru a înțelege direcția în care ne îndreptăm trebuie să știm și de unde venim, să ne recuperăm trecutul, inclusiv clădirile istorice. În centrul vechi a fost înainte de Al Doilea Război Mondial un adevărat City financiar al Bucureștiului, aici avându-și sediul foarte multe bănci și societăţi de asigurare, situate, precum în alte capitale, în proximitatea băncii centrale. Este de salutat faptul că în prezent are loc un proces de refacere a centrului vechi și, în acest context, Banca Națională a României și Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București sunt preocupate ca și proiectul revenirii Bursei în acest palat care este sediul său istoric să se materializeze în viitorul cât mai apropiat.
Mă bucur și că am oportunitatea de a aborda în fața dumneavoastră problematica extrem de importantă a procesului de recuperare a decalajelor care ne despart de economiile occidentale. Este esențială, în opinia mea, implicarea nu doar a specialiștilor în macroeconomie, ci și a reprezentanților mediului de afaceri în dezbaterea publică a unor probleme cruciale pentru dezvoltarea economiei și a societății românești. Iar evenimente de tipul celui organizat de dumneavoastră astăzi merită salutate, întrucât nu se limitează la a marca festiv momentul aniversar, ci creează și un cadru propice pentru discuții de substanță pe o temă de mare actualitate.
Aș începe expunerea mea plecând de la ceea ce s-a realizat deja în România pe frontul convergenței, cum mai este numit procesul de recuperare a decalajelor economice. Pentru că ne aflăm la Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, voi insista pe dimensiunea reală a convergenței mai mult decât pe cea nominală, care tinde adesea să fie în lumina reflectoarelor, întrucât criteriile după care este evaluată au fost prevăzute explicit în Tratatul de la Maastricht.
Același document a stipulat însă și un „amănunt” de care s-a ținut prea puțin cont pentru o vreme: durabilitatea convergenței (formularea exactă din tratat este „grad înalt de convergență sustenabilă”). De fapt, chiar experiența recentă a țărilor aflate în proces de adoptare a monedei unice europene a demonstrat, o dată în plus, că și convergența reală este, la rândul său, esențială pentru derularea adecvată a întregului proces.
Este incontestabil că în România au avut loc progrese considerabile în planul convergenței reale, consemnându-se o majorare semnificativă a nivelului PIB/locuitor raportat la media zonei euro (pe baza PPS – standardul puterii de cumpărare), de la 31,7 la sută în anul 2005 la 58,6 la sută în anul 2017. Țările din regiune au înregistrat o tendință similară, același indicator majorându-se în Bulgaria de la aproximativ 33 la sută la 47 la sută, iar în Cehia, Ungaria și Polonia, care au pornit de la un nivel mai avansat, creșterile indicatorului au variat între 9 și 20 de puncte procentuale în intervalul 2005-2017. Totuși, mai este cale lungă până la finalizarea acestui proces în România, dar și în alte noi state membre ale Uniunii Europene.
Nu putem vorbi de convergența reală fără a discuta despre evoluțiile relevante din economia românească, de la revigorarea de ansamblu a activității economice la contribuția celor mai dinamice sectoare și de la transformări structurale la investițiile străine directe care exercită un impact major asupra dezvoltării ramurilor în care sunt efectuate.
După recesiunea din 2009-2010 a urmat o evoluție robustă a PIB, astfel încât pierderea de producție din acei doi ani a fost complet recuperată până în a doua jumătate a anului 2014, iar la momentul actual ne aflăm în cel de-al optulea an consecutiv de creștere economică. Avem bineînțeles câteva dimensiuni în planul cărora evoluțiile puteau fi mai favorabile. De pildă, contribuția investițiilor la creșterea economică a fost mai timidă decât ar fi fost dezirabil. Ceea ce s-a remarcat de-a lungul ultimilor ani a fost mai degrabă ascensiunea consumului. Cu certitudine, bunăstarea a crescut în ultima perioadă, însă preocuparea pentru menținerea câștigurilor obținute ne îndreptățește să ne dorim pe viitor o activitate investițională mai efervescentă, care să susțină potențialul de producție, astfel încât dezvoltarea economică să nu provoace amplificarea dezechilibrelor macroeconomice.
Dincolo de traiectoria ascendentă a consumului și a activității comerciale din ultimii ani, merită subliniat că industria crește într-un ritm robust, forța de tracțiune venind din partea sectorului prelucrător. Industria a trecut și trece prin schimbări substanțiale față de perioada precriză, schimbări pe care unii dintre dumneavoastră le cunoașteți din interior. Aș aduce aici în discuție un indicator important: locurile de muncă ocupate în industrie. Dacă în perioada premergătoare crizei, industria era angajatorul dominant din economie, având 40 la sută din totalul angajaților, iată că circa 10 ani mai târziu industria a ajuns pe locul secund, după servicii, comprimându-se până la 30 la sută. Dar evoluția nu a fost una similară în toate domeniile de activitate industrială. Sectoarele care și-au majorat contribuția la ocuparea forței de muncă față de perioada precriză au fost industria auto și ramurile conexe (care au ajuns să angajeze un sfert din personalul total din industrie). Și nu este de mirare, având în vedere investițiile realizate în acest domeniu, dar și specializarea anterioară a țării noastre. Fenomenul nu este însă unul specific României, ci, dacă ne uităm la vecini sau la vecinii vecinilor, vedem că și la aceștia a existat o ascensiune a sectorului auto și a sateliților aferenți (s-a întâmplat astfel în Cehia, Ungaria sau Slovacia).
Industria alimentară reprezintă o altă ramură care a reușit să capete amploare în ultimul deceniu. Semnalul este unul pozitiv în opinia mea, dacă introducem în ecuație și suprafața agricolă a țării. Având în vedere potențialul României în acest domeniu, devine clar că potențialul de dezvoltare a industriei alimentare este amplu. La polul opus se plasează industria ușoară, al cărei personal aproape s-a înjumătățit, până la 200 de mii de angajați. În cazul acestui sector, nu putem face însă abstracție de tendințele globale, firmele migrând către est în cursa pentru reducerea costurilor.
În ansamblu, industria românească rămâne atractivă, cele mai multe investiții străine directe fiind încă orientate către acest sector economic, în care au fost atrase, până în 2017 inclusiv, peste 30 miliarde euro (ceva mai puțin de jumătate din total). Datele privind stocul investițiilor străine directe în anul 2017 confirmă că o bună parte a acestor resurse au avut ca destinație industria auto (17 la sută din fluxurile captate de industria românească), dar și ramurile conexe.
O latură importantă din care poate fi privită reorganizarea industriei românești este legată de conținutul tehnologic, reașezarea industriei românești oglindindu-se și în acest plan. Astfel, înlocuirea liderului din perioada precriză, reprezentat de industria ușoară, cu fabricarea autovehiculelor și a produselor asociate, conduce la o creștere graduală a conținutului tehnologic, evoluție care se încadrează în tendințele regionale actuale. Schimbarea are efecte și asupra oamenilor: gradul mai ridicat de specializare solicitat în industria auto, cu transferabilitate către alte domenii, îi poate face pe angajați să fie mai bine pregătiți în fața fenomenului global al digitalizării.
Privind în perspectivă, fiindcă am amintit de conținut tehnologic și digitalizare, se conturează tot mai pregnant necesitatea unei poziționări adecvate în cadrul a ceea ce se prefigurează a fi o nouă revoluție industrială. În acest sens, putem distinge unele evoluții încurajatoare, precum robustețea influxurilor de investiții străine directe, care pot conduce la efecte de antrenare în plan tehnologic, sau creșterea importanței domeniilor cu tehnologie medie-înaltă. Totodată, proeminența sectorului IT&C ne îndreptățește la rândul ei să credem că deținem potențialul de a ne încadra în tendința globală a digitalizării. Bineînțeles, calea nu este ferită de obstacole și provocări. Aici, ca și în alte domenii, putem rezolva o bună parte a problemelor cu care ne confruntăm printr-o valorificare mai eficientă a ceea ce avem deja, astfel încât să eliminăm „paradoxurile” de tipul existenței unui sector IT&C efervescent într-o economie care se compară nefavorabil cu alte țări din Europa în ceea ce privește Digital Economy and Society Index.
Ramurile industriale care au performat recent, fiind beneficiare ale unor influxuri de investiții străine directe ce au potențat integrarea în rețelele internaționale de producție, sunt acum principalii piloni ai exporturilor românești. Acest fapt denotă o poziție competitivă favorabilă a acestora, care poate facilita și pe viitor câștiguri în planul cotei de piață, atât la nivel european cât și la nivel global. Încă o dată, voi remarca performanța industriei auto și a celor conexe, precum și a celei de echipamente electrice, dar țin să amintesc și parcursul favorabil al vânzărilor externe de mobilă.
Ulterior recesiunii din 2009-2010, recuperarea economică a primit un sprijin semnificativ din partea evoluției vânzărilor externe nete. Totuși, pe măsură ce absorbția internă a căpătat amploare, avansul importurilor a făcut ca aportul balanței comerciale la dinamica PIB să devină negativ, chiar dacă exporturile și-au păstrat robustețea. În acest context, nu putem ignora contribuția pe care deficitul bunurilor alimentare o deține la deteriorarea echilibrului extern, fapt ce mă determină să insist asupra necesității extinderii unor domenii caracterizate de un evident avantaj comparativ. De pildă, industria bunurilor alimentare, însă care nu poate fi decuplată de rezolvarea deficiențelor structurale ce caracterizează sectorul agricol (fragmentarea excesivă, insuficiența demersurilor de asociere, activitatea investițională redusă, productivitatea precară).
Întrebarea conținută în titlul acestei conferințe – „România 2030: cum recuperăm decalajele față de Europa occidentală?” – are meritul de a ne îndemna să reflectăm asupra viitorului. Este un exercițiu de gândire interesant pentru fiecare dintre noi, care, dincolo de orice scenarii, posibile și imposibile, și de idei „năstrușnice”, are darul de a ne face conștienți cu privire la beneficiile menținerii traiectoriei acestui proces de îngustare a decalajelor. Avantajele creșterii economice sustenabile, bazate pe investiții și pe politici macroeconomice anticiclice, sunt evidente. Neîndoios, rolul comunității de afaceri și al sectorului privat în efortul de a împinge lucrurile înainte și a valorifica oportunitățile de dezvoltare va fi în continuare crucial.
Desigur, stabilitatea prețurilor, obiectivul fundamental al BNR, prezintă o importanță deosebită pentru predictibilitatea mediului de afaceri. După cum sublinia Alan Greenspan, stabilitatea prețurilor este situaţia în care modificarea aşteptată de public a nivelului preţurilor este suficient de redusă şi de graduală încât să nu fie luată în calcul în deciziile firmelor şi ale gospodăriilor.
Dacă ritmuri pozitive de creștere economică s-au consemnat an de an, în planul inflației s-au înregistrat urcușuri și coborâșuri semnificative, determinate in principal de evoluția componentelor exogene. Astfel, de la o rată relativ ridicată (aproximativ 6 la sută la începutul anului 2013, cu mult peste limita superioară a intervalului asociat țintei de inflație) s-a ajuns la valori negative începând cu iunie 2015, în contextul reducerilor operate la nivelul ratei TVA. Astfel, episodul inflației negative nu a fost în niciun caz un rezultat al unui deficit de cerere persistent, ci o situație tranzitorie declanșată de diminuarea impozitelor indirecte, care a avut loc în contextul unei „furtuni perfecte” de șocurilor deflaționiste de natura ofertei. La începutul anului 2017, rata anuală a inflației a revenit pe un teritoriu pozitiv, înregistrând o evoluție ascendentă și încheind anul la nivelul de 3,3 la sută, în interiorul intervalului asociat țintei.
Tot impactul unor factori de natura ofertei, dar de această dată în sens ascendent, a favorizat atingerea unui vârf al ratei inflației de 5,4 la sută în al doilea trimestru al anului curent. De remarcat este creșterea prețurilor la energie, pe fondul majorării prețurilor la combustibili (reflectând tendința ascendentă a prețului petrolului pe plan internațional) și creșterea prețurilor la energia electrică și la gazele naturale (date fiind prețurile mai ridicate pe piețele competitive și finalizarea liberalizării pieței în România în 2017).
Dinamica anuală a ratei inflației s-a temperat la 4,25 la sută în octombrie 2018, dar, din perspectiva politicii monetare, trebuie spus că nivelul înregistrat în prezent se datorează încă în proporție de peste 60 la sută componentelor exogene, în timp ce inflația de bază a înregistrat o scădere treptată. Decelerarea ratei inflației va continua, astfel încât aceasta este prognozată a consemna la finele anului curent o revenire în intervalul asociat țintei, unde se anticipează că va rămâne în viitorul previzibil, contribuind la asigurarea unui climat de afaceri favorabil.
Aceste două capitole principale ale „poveștii” convergenței economiei românești – creștere economică și stabilitatea prețurilor – sunt de natură a contura imaginea unei economii aflate acum într-o poziție favorabilă. Dar, deși sunt extrem de importante, ritmul robust de creștere economică și prețurile stabile nu garantează singure o performanță economică solidă viitoare. Aceasta necesită, în plus, asigurarea sustenabilității pe termen mediu și lung.
În contextul creșterii considerabile a consumului, deficitul de cont curent al României (care ajunsese la sub 1 la sută din PIB în 2014) s-a adâncit treptat, importurile crescând mai repede decât exporturile, deși acestea din urmă au înregistrat ritmuri remarcabile, pe fondul unor investiții străine directe mai mari și al unei cereri sporite din partea țărilor UE. Deși nivelul actual al dezechilibrului extern rămâne sub plafonul indicativ din tabloul de bord (4 la sută din PIB), traiectoria acestei variabile macroeconomice în ultimii ani este o sursă de îngrijorare, deoarece majoritatea statelor membre ale UE au înregistrat în aceeași perioadă fie surplusuri de cont curent, fie deficite descrescătoare.
Până în prezent, deficitul de cont curent al României a fost în fiecare an finanțat integral din intrări de capital negeneratoare de datorii, constând în principal în investiții străine directe și fonduri UE; totuși, există încă loc pentru îmbunătățirea capacității de absorbție a fondurilor europene, precum și a competitivității regionale și a climatului de afaceri din România. În același timp, deficitul fiscal s-a situat în ultimii doi ani sub pragul de 3 la sută din PIB instituit prin Tratatul de la Maastricht. Menținerea deficitului sub acest prag este importantă nu numai pentru respectarea criteriului de convergență nominală, ci și pentru păstrarea capacității economiei românești de a rezista la eventuale șocuri externe adverse.
Aș vrea să subliniez că, dacă nivelul optim al convergenței reale pentru asigurarea succesului aderării la zona euro este încă subiect de controverse, menținerea convergenței pe direcția cea bună, precum și sustenabilitatea sa, sunt, în viziunea mea, chiar mai importante ca nivelul acesteia. Pentru a nu deraia, procesul de recuperare a decalajelor trebuie să se desfășoare într-un ritm adecvat, astfel încât asupra câștigurilor pe acest front, oricât de spectaculoase ar fi, să nu planeze mereu, precum o sabie a lui Damocles, pericolul unei deteriorări abrupte. Forțarea și trenarea convergenței sunt deopotrivă nocive, iar un mix coerent de politici este esențial pentru a menține economia pe un parcurs ascendent, fără a tensiona excesiv echilibrele macroeconomice.
Oricât de mult ne-am dori cu toții o apropiere cât mai rapidă de standardele de viață din Occident, ar fi de dorit, în opinia mea, să tratăm convergența reală nu ca pe o cursă în care cel mai rapid ritm este și cel mai potrivit, ci ca pe un proces complex, care oferă concurentului ce își dozează bine efortul (un maratonist mai degrabă decât un sprinter!) posibilitatea de a profita de majoritatea beneficiilor potențiale, evitând în același timp asumarea unor riscuri excesive. Lucrurile stau cam ca în fabula despre întrecerea dintre broasca țestoasă și iepure, întrecere care știm cu toții cum s-a încheiat…
Mai rău decât a avansa încet pe drumul convergenței este a bate pasul pe loc sau a rătăci drumul. A fi și a rămâne pe calea cea bună în demersul de recuperare a decalajelor este ceea ce ar trebui să ne preocupe permanent, dacă ne dorim să păstrăm coerența procesului de integrare economică europeană.
Procesul de recuperare a decalajelor este, dincolo de umbra oricărui dubiu, un efort colectiv care are multe dimensiuni ce se susțin reciproc. Niciuna dintre acestea nu trebuie neglijată, iar un dialog onest și competent între reprezentanții mediului de afaceri, specialiștii din instituțiile academice și autoritățile care gestionează politicile macroeconomice este esențial din această perspectivă.
Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc dezbateri fructuoase!
Aula Carol I, Palatul CCIB Business Center
Bucureşti, 21 noiembrie 2018