Versiunea pregătită pentru susținere

Doamnelor și domnilor,

„Bine ați venit!” la Banca Națională a României, la cea de-a XXIV-a ediție a Simpozionului de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu”, manifestare pe care o organizăm în fiecare an pentru a marca ziua instituției noastre, de la a cărei înființare se împlinesc în această lună 136 de ani.

Simpozionul care, din 1999, poartă numele lui Cristian Popișteanu, a ajuns în acest an la cea de-a 24-a ediție. Atunci când ne gândim la o bancă, una din primele asocieri pe care le facem este aceea cu tradiția. La noi, în anul 1993, când a fost inițiat Simpozionul de istorie şi civilizaţie bancară „Cristian Popişteanu“, după 50 de ani de comunism și economie centralizată, tradiția se pierduse atât pentru profesioniști, cât și pentru populația României. Atunci, noi, cei de la BNR, încurajați de profesorul Cristian Popișteanu, redactorul-şef al revistei Magazin Istoric, ne-am asumat organizarea acestui simpozion cu intenția declarată de a redescoperi și de a împărtăși viitorilor funcționari bancari și, în egală măsură, viitorilor clienți ai băncilor, tradiţia istorică a băncilor româneşti, rolul pe care ele l-au jucat în viaţa economică, socială şi culturală a ţării, precum și o percepție corectă asupra noului sistem bancar ce se forma în România.

În ce măsură am reușit, mă gândesc că ar fi potrivit să discutăm anul viitor, când vom organiza cea de-a XXV-a ediție. Oricum, avem deja multe certitudini. În primul rând, faptul că Simpozionul „Cristian Popişteanu“ a devenit un model, acela al proiectelor culturale care nu sunt abandonate cu ușurință, așa cum se întâmplă adesea în lumea de astăzi. Apoi, zecile de comunicări științifice, susținute timp de două decenii în cadrul lucrărilor simpozionului, care au fost publicate în revista Magazin Istoric și au ajuns astfel să fie larg popularizate, pentru că din fericire revista se vinde încă în toată țara, la un preț pe care și-l pot permite mulți oameni. Și, mai mult decât atât, pentru atragerea cititorilor tineri, de ani buni, lucrările simpozionului sunt postate pe site-ul revistei, unde pot fi accesate gratuit de toți cei interesați.

Așa cum Magazin istoric a făcut timp de peste 50 de ani „istoria pe înţelesul tuturor“ şi nu oricum, ci cu profesionalism, tot în acest fel credem că am reușit și noi, în cei 24 de ani de parteneriat cu revista, să redescoperim tradiția bancară din România de dinaintea anului 1947 și, în egală măsură, să prezentăm „pe înțelesul tuturor” sistemul bancar actual.

Ediția din acest an este dedicată, în mod natural aș spune, împlinirii unui secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, context în care Banca Națională a României a fost una din instituțiile direct implicate prin:

• finanțarea pregătirii militare încă din 1914;
• participarea funcționarilor săi pe front, în total 201 dintre aceștia au luptat cu arma în mână, iar 21 dintre ei și-au sacrificat viața pentru realizarea României Mari;
• odiseea tezaurului său de aur, aspect la care o să mă refer mai pe larg în cursul intervenției mele.

De aceea, tema ediției din acest a Simpozionului este Banca Națională a României și Primul Război Mondial.

În cadrul sesiunii de comunicări din acest an, care va fi moderată de domnul Cristian Păunescu, vor lua cuvântul:

• domnul academician Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai, care va prezenta comunicarea Chestiunea Transilvaniei înainte de Primul Război Mondial (în context românesc şi european);
• domnul profesor Ioan Bolovan, prorectorul Universității Babeș-Bolyai, care va prezenta comunicarea Viaţa de dincolo de moarte: copii, relații de gen şi moralitate în timpul Marelui Război;
• colegii noștri Cristian Păunescu și Brîndușa Costache, cu o comunicare despre Funcționari BNR în Primul Război Mondial - Jurnalul de front al lui Ștefan Constantinescu;
• doamna Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanța, cu o prezentare dedicată vizitei țarului și a familiei imperiale ruse la Constanța (1914);
• va urma doamna Nadia Manea, expert la Banca Națională, cu o comunicare intitulată Viață cotidiană, bani și comerț în Bucureștiul ocupat (1916-1918);
• apoi domnul Alin Spînu, de la Universitatea din București, care va vorbi Despre spionaj în România anilor 1914-1916;
• și, în final, Cristian Scăiceanu, consultant strategie la Banca Națională, care va vorbi despre Colecțiile filatelice publice din România, între Moscova și Berlin în anii Primului Război Mondial;
• după epuizarea discuţiilor și a concluziilor vor fi decernate premiile anuale oferite de Fundaţia culturală Magazin Istoric pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice pe anul 2015 și un cocktail oferit invitaţilor de către Banca Naţională a României.

Banca Națională a României – un secol de la evacuarea Tezaurului la Moscova

După doi ani de neutralitate, România a intrat în Marele Război prin declarația de război din 14 august 1916 (stil vechi) împotriva Austro – Ungariei. Din cauza luptelor purtate pe două fronturi și a înfrângerilor de la Dunăre, la 2 septembrie, Marele Cartier General Român a decis oprirea ofensivei în Transilvania.

Atent la evoluția fronturilor, în aceeași vreme Consiliul general al BNR a hotărât, la rândul său, că trebuie să pună la adăpost rezerva metalică, reprezentată de cele 91,48 tone de aur, monede și lingouri, aflate în tezaurul său.

Având în vedere interesul opiniei publice pentru acest subiect, dar și faptul că în presă circulă destule idei eronate cu privire la rolul acestui tezaur, structura și proprietarul lui, cred că trebuie să precizez câteva aspecte.

Astfel, art. 35 al Statutelor BNR prevedea că „Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de aur cel puțin de 40% din suma biletelor emise de dânsa”. Așadar, dimensiunea rezervei metalice condiționa volumul de bancnote emise, era deci o avuție publică, „avutul nostru”, cum îi spunea guvernatorul I. G. Bibicescu în acei ani grei. Mai mult decât atât, în epoca respectivă, cine venea cu o bancnotă de o sută de lei la ghișeele din Palatul Lipscani, solicitând transformarea acesteia în aur, primea monede din aur în schimb. Și din acest motiv, cea mai mare parte a tezaurului Băncii era reprezentată de monede.

Prin urmare, această cantitate de aur era a băncii, nu era a acționarilor și nu reprezenta depozite ale unor particulari.

Revenind la situația din 1916, la 6 septembrie 1916, a început evacuarea tezaurului la Sucursala BNR din Iași și, în pofida discreției ce trebuia să însoțească această operațiune, bucureștenii au observat că se întâmplă ceva, așa cum aflăm din memoriile lui V. Th. Cancicov, care nota că a văzut pe Calea Victoriei „camioane - automobile” încărcate cu lăzi, în care era tezaurul Casei de Depuneri și Consemnațiuni și că același lucru se întâmplă și la Banca Națională, deoarece „camioane încarcă la intrările din dos“. Însoțit de directorul Căpitanovici, de cenzorul Saligny, de mai mulți funcționari și de o puternică gardă militară, tezaurul a ajuns la Iași la 9 septembrie 1916.

Drama României din toamna anului 1916 era însă abia la început, căci a urmat abandonarea Bucureștiului și transferul tuturor instituțiilor la Iași, inclusiv a Băncii Naționale începând cu 14 noiembrie 1916. În pragul iernii, cu două treimi din teritoriul național ocupat, cu o armată care trebuia să se refacă și cu o importantă parte populației plecată pe drumurile bejeniei, guvernul a considerat că trebuie să pună la adăpost tezaurul Băncii Naționale. Și unde îl putea transfera decât pe teritoriul singurului stat vecin aliat – Rusia?

Aceasta cu atât mai mult cu cât:

• Rusia semnase, în august 1916, alături de Franța, Anglia și Italia, cele două convenții de cooperare cu România în cadrul Antantei;
• Cele două familii regale erau înrudite, Regina Maria fiind verișoară cu țarul Nicolae al II-lea;
  • mai precis, Maria Alexandrovna era fiica țarului Alexandru al II-lea și soră cu țarul Alexandru al III-lea, tatăl țarului Nicolae al II-lea; Maria Alexandrovna s-a căsătorit cu fiul Reginei Victoria a Angliei, Alfred, duce de Edinburg, din dinasitia de Saxa – Coburg; cei doi au fost părinții Reginei Maria (1875 – 1938).
• În 1914, în timpul vizitei efectuate de familia țarului la Constanța, subiect care o să fie dezvoltat în cadrul sesiunii de azi, a existat chiar proiectul, puternic susținut de ministrul de externe rus Sazonov, realizării unei alianțe matrimoniale, prin căsătoria prințului Carol cu Marea Ducesă Olga, fiica cea mare a țarului, dar proiectul nu s-a îndeplinit, căci Olga ar fi declarat că nu vrea să-și părăsească țara;
• În decembrie 1916, A. Mossolof, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în România, a făcut un intens lobby pe lângă decidenții români și pe lângă Regina Maria, dând garanții, în urma împuternicirilor primite de la ministrul de finanțe rus, atât pentru transportul și depozitarea tezaurului la Moscova, cât și pentru revenirea acestuia în țară;
• Aceste garanții și predarea tezaurului Băncii Naționale a României către factorii de răspundere ruși se regăsesc în documente incontestabile, întocmite atât la Iași, la predare, cât și la Moscova, la primire, care poartă semnăturile și ștampilele reprezentanților guvernelor rus și român, precum și ai Sucursalei Moscova a Băncii de Stat a Rusiei și ai reprezentanților Băncii noastre Naționale; puteți vedea aceste documente, care au fost păstrate cu mare grijă de toți guvernatorii, indiferent de momentul istoric în care au condus această instituție;
• Când au luat decizia transportării tezaurului la Moscova, autoritățile române s-au consultat cu reprezentanții statelor Antantei, aflați și ei la Iași;
• În decembrie 1916, situația internă din Rusia nu anunța marea instabilitate care a urmat; de altfel, nici mai târziu, în toamna lui 1917, nimeni nu credea că va putea fi victorioasă acțiunea grupului bolșevic, pe care Constantin Conțescu, ministru plenipotențiar la Ministerul Român al Afacerilor Străine, îl caracteriza, în august 1918, drept „facțiune fără importanță numerică, dar armată de o îndrăzneală nețărmurită și un spirit distructiv nemaicunoscut în istorie”;
• În schimb, în România ocupată, se întâmplau lucruri care dădeau de gândit:
  • În primul rând la sediul nostru din Lipscani, unde au rămas doi directori – delegați cu mandat de a efectua anumite operațiuni pentru public, autoritățile militare au rechiziționat mai întâi etajul I al Palatului Lipscani, apoi și etajul al II-lea, pentru ca, în cele din urmă, să impună sechestrul asupra Băncii; e clar că și tezaurul ar fi avut aceeași soartă și că nu ar fi fost posibilă nicio acțiune de apărare a acestuia, câtă vreme, încă din decembrie 1916, Constantin Băicoianu, unul din cei doi directori – delegați a fost arestat, fiind ridicat de către un agent din biroul său de la Banca Națională; Vina lui Băicoianu a fost aceea că a redactat un memoriu de protest împotriva devalorizării valutei naționale de către noile autorități;
  • o Nici bijuteriile bucureștenilor n-au fost ferite de interesul ocupanților, care au dat o ordonanță, prin care anunțau că „toate obiectele ce sunt ascunse vor fi confiscate fără bon de rechiziție, în cazul găsirii lor de organele militare”; Cunoscutul istoric de artă Virgiliu N. Drăghiceanu, secretarul Comisiei Monumentelor Istorice, consemna revoltat în memoriile sale: „Va să zică, toată averea noastră la dispoziția și discreția autorităților militare! Ne temem de bijuterii, argintării, bani. Începem o goană nebună tocmai pentru găsirea unor ascunzători. Regretăm timpurile când arhitecții noștri aveau prevederea să le execute în bolțile pivnițelor, în pereții zidurilor sau în planșeele caselor”.
• Prin urmare, iată de ce, în decembrie 1916, au plecat către Moscova 1738 de casete cu aur ale BNR, în valoare de aproximativ 315 milioane lei (cifra exactă - 314.580.456, 84 lei), adică 91,32 tone, care au fost încărcate în 17 vagoane de tren,
• Conținutul casetelor a fost inventariat la Moscova timp de 19 zile, între 9 ianuarie și 16 februarie, prilej cu care a fost redactat un nou protocol, în patru exemplare, în limbile rusă și franceză;
• În aceeași zi de 16 februarie 1917, membrii delegației BNR care au însoțit tezaurul trimiteau și ei o scrisoare din Moscova în care relatau cum a avut loc inventarierea și precizau că „redacțiunea atât a primului proces-verbal, cât și a protocolului final s-a făcut de Delegațiunea Guvernului Rus, care a ținut a-și rezerva această onoare”.
• La vremea respectivă, conducerea Băncii Naționale a României a apreciat în mod deosebit sprijinul autorităților ruse, trimițând scrisori de mulțumire și luându-se în considerare chiar decorarea funcționarilor Băncii de Stat a Rusiei implicați în primirea și păstrarea tezaurului BNR;
• În iulie 1917, a plecat al doilea transport: în trei vagoane de tren au fost încărcate 188 de casete ale Băncii Naționale, care cuprindeau: aur, în valoare de 574 523,57 lei, adică 0,16 tone, și „titluri, efecte, valori, depozite, parte din arhive și cărți, actele sale” ; Astfel, în total, în primul și în cel de-al doilea transport s-au aflat 91,48 tone aur.
• Și de această dată, ministrul Rusiei, Stanislaw Poklewsky Kozziell, a comunicat ministrului nostru de finanțe, Nicolae Titulescu, că „am primit din partea guvernului meu împuternicirea deplină necesară pentru a semna protocoalele privitoare la evacuarea în Rusia a valorilor aparținând Băncii naționale și altor instituții publice din România”.
• Și de această dată, s-au semnat și s-au ștampilat protocoalele pe predare – primire de către reprezentanții Ministerului de Finanțe Rus și reprezentanții Băncii de Stat a Rusiei ;
• Peste o jumătate de an, însă, autoritățile bolșevice au confiscat tezaurul României, inclusiv tezaurul Băncii Naționale, declarându-l „intangibil”, dar asumându-și „răspunderea de a păstra acest tezaur pentru a-l preda în mâinile poporului român”.
• În anii 1935 și 1956 au fost restituite o parte dintre arhivele și bunurile cu valoare istorică și artistică ce fac parte din patrimoniul cultural al României.
• În iunie 1935, 212 dintre lăzile venite din Rusia pe ruta Moscova – Odessa – Constanța – Gara Obor au fost predate Băncii Naționale a României; în aceste lăzi au fost:
  • bilete de bancă de 1, 2 și 100 lei și clișeele lor;
  • cerneluri tipografice, hârtie pentru tipărirea bancnotelor, un aparat de numerotat, clei;
  • hârtii de valoare, inclusiv dintre cele depozitate de particulari la BNR, dar pentru care fuseseră deja emise duplicate, și documente de arhivă.
• Printre altele, în 1956, s-a întors în țară și poate fi astăzi văzut la Muzeul Național de Istorie celebrul tezaur cunoscut sub denumirea „Cloșca cu puii de aur” (19,763 kg). Dar în niciuna din aceste două restituiri n-a fost vorba de Tezaurul Băncii Naționale a României;
• Ori, nerestituirea acestuia a avut consecințe dintre cele mai grave asupra economiei noastre interbelice:
  • contribuit la suspendarea convertibilității monedei naționale, leul;
  • a obligat statul român să solicite un masiv împrumut extern pentru a realiza stabilizarea monedei în anul 1929; potrivit lui Mihail Romașcanu, în 1934, valoarea actualizată a tezaurului aflat în Rusia reprezenta 2/3 din produsul net al Împrumutului de Stabilizare 7%, fiind binecunoscut că efortul de rambursare a acestui împrumut a împovărat economia României și, în condițiile Marii Crize Economice, a determinat, printre altele, la începutul anului 1932 suspendarea de facto a convertibilității leului;
  • a determinat Banca Națională a României să cumpere în perioada interbelică, la prețul pieței, aproape întreaga producție de aur internă.
• Dacă în cazul restituirii din 1956, știm că s-au purtat negocieri între cele două partide frățești și că gestul era unul de bunăvoință al Uniunii Sovietice față de așa – zisul regim popular din România, motivația gestului făcut în 1935 de Stalin, care n-a dat nimănui nimic niciodată, nu ne poate fi cunoscută, doar dacă nu cumva URSS avea mare nevoie de restabilirea relațiilor diplomatice cu România, ca o dovadă în plus a sloganului „URSS – campioana păcii”, care a și adormit pentru o vreme nu numai vigilența lui Nicolae Titulescu, dar și pe aceea unei mari părți a diplomației europene;
• În același timp, aceste restituiri sunt ele însele expresia continuității juridice dintre Rusia țaristă și URSS, precum și dovezi ale angajamentului de restituire, pe care de fapt l-au declarat chiar sovietele în momentul confiscării;
• Nu întâmplător, aurul de la Moscova a continuat să figureze în documentele Băncii ca „aur depozitat la Moscova”:
  • până în 1929 ca o „creanță litigioasă asupra străinătății”;
  • și apoi, până în 1943, era înscris în bilanțul anual „pentru memorie”, mențiune care a dispărut din bilanțul anului 1944, ca urmare a venirii Armatei Roșii.

Cu toate acestea nici BNR, nici guvernul român, indiferent de orientarea ideologică nu au renunțat la continuarea demersurilor pentru recuperarea tezaurului Băncii Naționale a României. Reamintesc doar că de-a lungul celor două decenii interbelice guvernul de la București nu a încetat să aducă această problemă pe agenda întâlnirilor bilaterale desfășurate la Copenhaga, Londra, Varșovia, Geneva etc.

N. D. Ciotori, reprezentantul României la primele întâlniri cu diplomații sovietici, le atrăgea atenția acestora că „tezaurul nostru a fost dat în păstrare poporului rus, ca unui aliat mai mare al poporului român și că, prin urmare, nicio lege de război nu le poate da dreptul să dispună de el, ci, dimpotrivă, este o datorie de onoare a poporului rus ca acest tezaur să fie restituit” și mesajul nostru nu s-a schimbat, indiferent de ce s-a întâmplat cu tezaurul nostru, de drumurile pe care l-au putut duce inclusiv interesele Internaționalei a III-a.

În plus, trebuie să mai adaug că în practica relațiilor dintre băncile centrale funcționează cutuma încrederii reciproce. Astfel, în condițiile grele ale celui de-al Doilea Război Mondial, BNR a primit la rândul său un tezaur în depozit, trei tone de aur aparținând Băncii Poloniei, aur pe care l-a restituit integral și necondiționat la sfârșitul războiului. În același timp, vă reamintesc că România a permis și a sprijinit, în septembrie 1939, evacuarea întregului tezaur de aur aparținând băncii centrale din Polonia - 83,5 tone, precum și a bunurilor din patrimoniul cultural și artistic al acestei țări, în pofida amenințărilor Germaniei. România a respectat tratatul său de alianță cu Polonia, plătind însă cu viața primului-ministru de la acea dată, Armand Călinescu, asasinat, câteva zile după trecerea tezaurului polonez prin România, la 21 septembrie 1939.

Doamnelor și Domnilor,
Se împlinește un secol de la plecarea tezaurului. Banca Națională a României consideră în continuare că este de datoria sa să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca aceste valori să revină acasă.

Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc o zi interesantă și plăcută la Banca Națională a României!