Primul deceniu interbelic
Realizarea României Mari a fost considerată un obiectiv atât de important pentru naţiunea română de către cei pe care istoria i-a pus în situaţia de a o înfăptui încât aceştia au considerat că se putea lăsa în seama generaţiilor ce aveau să vină o parte din cheltuieli. La sfârşitul anului 1918, nici România, nici Banca Naţională de la Bucureşti nu ajunseseră la sfârşitul încercărilor. Până atunci, BNR reşise să asigure - cel puţin nominal - acoperirea legală a biletelor, dar după armistiţiul general a început a treia etapă a politicii monetare româneşti.
Această etapă a fost marcată de unificarea datoriei statului la bancă (februarie 1919) şi de acordarea unor noi împrumuturi de către BNR guvernului, pentru retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi biletelor emise de autorităţile de ocupaţie, precum şi pentru alte nevoi ale statului (1.500.000.000 lei în mai 1919, 1.000.000.000 lei în octombrie 1919, 2.500.000.000 lei în mai 1920, 5.000.000.000 lei la 16 iunie 1920, 200.000.000 lei la 24 iunie 1920, 400.000.000 lei în august 1920, 2.500.000.000 lei în ianuarie 1921, 150.000.000 mărci în decembrie 1921).
Astfel, cheltuielile provocate de pregătirea armatei şi de susţinerea războiului au fost suplimentate de cele necesare pentru aprovizionarea ţării secătuite după anii de ocupaţie, necesitatea repunerii în funcţiune a serviciilor publice dezorganizate, reluarea producţiei şi realizarea unificării monetare, situaţie în care, la 30 iunie 1922, valoarea acesteia a ajuns la 12.339.249.230 lei.
Menţinerea suspendării convertibilităţii leului şi decretarea cursului forţat, precum şi includerea în stocul metalic a bonurilor de tezaur aur (octombrie 1919), ceea ce a dus la o acoperire din ce în ce mai slabă a leului, au determinat scăderea continuă a cursului de schimb a monedei naţionale. Prin urmare, în anii imediat următori, întreaga societate românească a resimţit cotidian consecinţele sacrificiilor Primului Război Mondial, respectiv: 1. creşterea în proporţii uriaşe a circulaţiei monetare; 2. manifestarea primei inflaţii de la instituirea leului ca monedă naţională, adică creşterea masivă a preţurilor cu întreaga gamă de reacţii sociale şi devalorizarea în raportul cu valutele străine; 3. lichidarea bazei monometaliste a leului.
Din anul 1922 s-a trecut la ceea ce s-a numit consolidarea monetară, care s-a concretizat în: bugete echilibrate, încasarea impozitelor, scăderea procentului reprezentat de raportarea datoriei publice a statului la volumul circulaţiei biletelor, de la 97% în 1921 la 57,6% în 1924, creşterea aurului efectiv în rezerva de acoperire a BNR, includerea în legea minelor a monopolului statului asupra aurului, care apoi era vândut Băncii Naţionale.
La 19 iunie 1925, a fost promulgată legea care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1926 şi prin care erau ratificate convenţiile cu privire la: lichidarea emisiunii de stat şi întărirea acoperirii circulaţiei fiduciare; revenirea statului între acţionarii băncii de emisiune; prelungirea privilegiului băncii până în 1960; instituirea în termen de 15 ani a unui fond special, numit Fondul de lichidare a emisiunii făcute pentru stat.
Prelungirea timp de un deceniu a echilibrării conturilor de credit şi debit ale guvernului român la Banca Naţională s-a datorat insolvabilităţii statului datornic, care a continuat să facă apel la institutul de emisiune până la sfârşitul anului 1921, şi întârzierii realizării unificării monetare.
Stabilizarea monedei naţionale şi redobândirea convertibilităţii
Toate aceste aspecte politico-economice şi financiar-monetare au determinat preocuparea Băncii Naţionale şi a Ministerului Finanţelor pentru a restabili convertibilitatea monedei naţionale.
În acest sens, în aceeaşi zi, la 27 iulie 1928, au fost adoptate mai multe legi, prin care Banca Naţională a fost autorizată să contracteze un împrumut de susţinere, în valoare de 25.000.000 dolari, acordat de către mai multe bănci de emisiune, şi să cumpere nelimitat devize convertibile în aur. De asemenea, guvernul român a fost împuternicit să obţină un împrumut extern până la valoarea de 250.000.000 dolari, a cărui primă fracţiune de 80.000.000 dolari să fie întrebuinţată pentru operaţiunile de stabilizare a monedei, iar un avans pe termen scurt de max. 20.000.000 dolari să fie la dispoziţia BNR pentru întărirea disponibilităţilor ei de schimb.
În acelaşi scop al creării condiţiilor pentru aplicarea planului de stabilizare monetară, Banca Naţională a României a renunţat la pretenţiile cu privire la restituirea depozitului de mărci aur de la Reichsbank, în valoare de 280.000.000 lei, acceptând o sumă modică de 12.000.000 mărci, aşa cum s-a prevăzut în convenţia semnată la 10 noiembrie 1928. Noua lege monetară din 7 februarie 1929 stabilea redobândirea convertibilităţii leului (1 leu = 10 mg aur 900 la mie) obligând BNR să asigure, în proproţie de 35%, acoperirea angajamentelor sale la vedere în aur sau în valute aur. Capitalul băncii creştea la 600 milioane lei, participarea statului reducându-se la 10%. Aplicarea programului de stabilizare era supravegheată de un consilier tehnic străin, acreditat pe lângă conducerea Băncii Naţionale a României, resursele financiare fiind obţinute de statul român prin intermediul Împrumutului de Stabilizare 7%.
Marea Criză Economică şi urmările sale
Deficienţele stabilizării leului şi Marea Criză Economică au obligat BNR să-şi asume, ca agent al statului român, atribuţii sporite în asigurarea stabilităţii monedei şi a sisitemului de credit. Revenirea la convertibilitate nu a fost urmată de rezultatele economice pozitive aşteptate. Chiar de la început, s-a constatat evaziunea masivă de capitaluri transformate în monedă străină cu ajutorul convertibilităţii proaspăt dobândite de moneda românească. Banca Naţională a încercat să oprească fenomenul prin creşterea taxei scontului până la 9,5%. Dar menţinerea încasărilor valutare la cote scăzute şi masivele retrageri de capitaluri au determinat, în 1932, impunerea monopolului BNR asupra comerţului cu devize. Momentul marca sfârşitul liberei convertibilităţi şi începutul deprecierii leului, fapt consacrat în 1936, când la preţul oficial al aurului din stocul băncii de emisiune se adăuga o primă de 38%.
Pe lângă monopolul comerţului cu valute, BNR şi-a asumat, ca o consecinţă a crizei economice, noi atribuţii legate de controlul activităţii celorlalte bănci. Consiliul Superior Bancar, înfiinţat în 1934, funcţiona pe lângă Banca Naţională având ca atribuţii supravegherea şi controlul comerţului de bancă.
Concomitent, BNR a sprijinit efortul statului pentru organizarea şi finanţarea institutelor de credit specializat. Au luat astfel fiinţă: Institutul Naţional de Credit Agricol, Institutul Naţional de Credit Meşteşugăresc, Institutul Naţional de Credit Aurifer.
De asemenea, în iunie 1930, Banca Naţională deschidea un capitol nou în activitatea sa de cooperare pe plan internaţional cu alte instituţii de credit, devenind membră a Băncii Reglementelor Internaţionale. Tot în cadrul colaborărilor internaţionale, dar la nivel regional, aveau loc întâlniri periodice ale guvernatorilor băncilor de emisiune din statele Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice.