Credibilitatea unei bănci centrale care acţionează în cadrul unui regim de ţintire a inflaţiei este de o importanţă esenţială. Prezenţa acestui atribut permite ancorarea durabilă a aşteptărilor agenţilor economici. Ca o consecinţă directă, deciziile şi comportamentul lor se vor baza într-o măsură tot mai mare pe informaţiile furnizate de către banca centrală, mai ales dacă aceasta manifestă transparenţă în procesul comunicării cu publicul.

Aşteptările inflaţioniste reprezintă unul din cele mai importante canale prin care politica monetară influenţează activitatea economică. Ele sunt determinante în procesul de formare a preţurilor bunurilor de consum la nivelul producătorilor şi al comercianţilor. Este relativ costisitor pentru agenţii economici să îşi ajusteze preţurile la intervale scurte de timp, firmele fiind nevoite în aceste situaţii să suporte o serie de cheltuieli asociate cu promovarea sau reclama acestora. Aceasta nu exclude, însă, fundamentarea permanentă de către aceştia a unui set de aşteptări referitoare la inflaţie, pe care îşi vor baza deciziile în momentul realizării unei noi modificări a preţurilor. În cadrul modelului de analiză şi prognoză pe termen mediu (MAPM) utilizat de BNR în procesul de realizare a proiecţiilor macroeconomice trimestriale, aşteptările privind inflaţia se constituie într-un factor explicativ pentru dinamica unor sub-componente ale coşului de consum, cu precădere a inflaţiei de bază CORE2 ajustat şi a inflaţiei combustibililor (componente care, împreună, deţin peste două treimi în structura coşului IPC). Pentru componentele preţuri administrate şi preţuri volatile ale alimentelor (LFO) se utilizează scenarii exogene, dată fiind maniera de formare a acestor preţuri, mai degrabă discreţionară în cazul primelor, respectiv puţin predictibilă în cazul celorlalte, în timp ce traiectoria prețurilor produselor din tutun şi ale celor ale băuturilor alcoolice este configurată în principal pe baza legislaţiei privind stabilirea nivelului accizelor aplicabile acestor produse.

Alături de particularităţile instituţionale ale pieţei muncii, evoluţia productivităţii muncii şi aşteptările privind inflaţia reprezintă reperele fundamentale în formularea revendicărilor salariale. Inflaţia erodează câştigurile salariale nominale şi, prin urmare, salariaţii şi sindicatele au tendinţa de a solicita o compensaţie pentru inflaţia aşteptată, în condiţiile în care negocierile salariale se desfăşoară, de regulă, o dată pe an. În măsura în care dinamica salariilor reale se va situa peste ritmul de creştere a productivităţii muncii, firmele se vor confrunta cu o sporire a costurilor unitare de producţie cu forţa de muncă. În cazul în care nu poate fi suportată prin reducerea marjelor de profitabilitate, creşterea costurilor se va repercuta asupra preţurilor bunurilor de consum, conducând la inflaţie.

Aşteptările privind inflaţia joacă un rol determinant în mecanismul de transmisie a impulsurilor ratei dobânzii în economia reală. Aceasta se referă la modalitatea prin care raportul dintre economisire şi consum de la nivelul gospodăriilor este influenţat de nivelul ratelor reale ale dobânzilor, o componentă a condiţiilor monetare reale. Ceteris paribus, cu cât sunt mai reduse anticipaţiile inflaţioniste, cu atât este mai ridicat nivelul ratelor reale ale dobânzii* oferite de instrumentele de economisire şi, ca urmare, cu atât este mai mare înclinaţia populaţiei spre economisire în dauna consumului în prezent; de asemenea, cu atât va fi mai scump - în termeni reali - un produs de creditare şi cu atât mai mare disponibilitatea populaţiei de a-şi reduce consumul finanţat prin resurse împrumutate. Scăderea consumului privat şi stimularea economisirii contribuie mai departe la reducerea presiunilor exercitate de cererea agregată asupra ritmului de creştere a preţurilor de consum.

* Rata reală a dobânzii se calculează ca diferenţă între rata nominală şi rata inflaţiei anticipate.