Orice acţiune umană este supusă incertitudinilor, în măsura în care viaţa (entropia) presupune schimbarea. Orice schimbare într-un mediu în care există multiple variabile implică incertitudinea cu privire la rezultat.
Iniţiativa economică porneşte de la asumarea unui risc. Riscul este cunoscut pentru că reprezintă probabilitatea de manifestare a incertitudinilor. În acest sens, orice întreprinzător se angajează într-o relaţie economică doar după ce a calculat costul de oportunitate al fiecărei variante de risc.
Într-o situaţie de recesiune economică există puţine certitudini pentru că nimeni nu ştie cu exactitate cât poate dura reaşezarea preţurilor activelor. Însă un întreprinzător este tocmai acela care poate să calculeze riscul asociat revenirii preţului activelor.
Sistemul bancar în perioada de recesiune este unul dintre pilonii calculării riscului asociat reaşezării preţului activelor. Prin natura activităţii sale, sectorul bancar acordă încredere (prin intermediul creditării) anumitor activităţi, ceea ce conduce la reaşezarea preţurilor relative ale activelor.
Realocarea resurselor între active prin reaşezarea preţurilor reprezintă baza creşterii economice din următorul ciclu economic.
Dar sectorul bancar nu poate realiza acest lucru pe cont propriu. Cea mai mare contribuţie în diminuarea incertitudinilor economice o are mix-ul de politici economice.
Sumar
Criza financiară a apărut pe fondul unei subestimări a riscului asociat deţinerii numerarului. Acest risc a fost în mare parte determinat de evoluţia costului principalelor monede liber convertibile. Această structură de preţuri a condus la o creştere a averii (iluzorie). În momentul în care lichiditatea care alimenta această creştere a dispărut, a urmat o ajustare puternică a preţului tuturor activelor (recesiune).
În România, în condiţiile unui cont de capital deschis efectele exprimate prin creşterea averii, a dezechilibrelor la nivel macroeconomic şi ajustarea s-au simţit din plin.
Reluarea creşterii economice este intrinsec legată de reevaluarea riscurilor din economie. Sistemul bancar din România, ca intermediar financiar, trebuie să găsească structura optimă de depozite şi credite, astfel încât să continue creditarea clienţilor (gospodării şi corporate) viabili şi să îşi minimizeze riscurile asumate.
BNR va continua politica sa anticiclică aplicată prin intermediul tuturor instrumentelor care îi stau la dispoziţie (operaţiuni de piaţă, RMO, măsuri prudenţiale). (slide 3)
Cred ca v-aţi dat seama de încercarea mea în expunerea de faţă să abordez tema aleasă, şi anume rolul sistemului bancar în reluarea creşterii economice a României din perspectiva şi ţinând cont de cerinţele unui management bun al riscurilor .
Criza şi subevaluarea riscului
În 2001, FED a început un ciclu de reducere a ratei dobânzii de politică monetară până la un minim de 1% în 2004. BCE a redus rata dobânzii de politică monetară până la 2%. Pe acest fond de acces facil la bani „ieftini", investitorii au căutat alternative de investire cu profit mai mare şi evident asumând-şi riscuri mai mari.
Orice student în economie ştie că atunci când există un surplus de lichiditate comparativ cu cantitatea de bunuri şi servicii oferite apare o creştere a nivelului general al preţurilor – inflaţia. Dar totuşi, nivelul ratei inflaţiei la nivel global se afla pe un trend descendent după 2001, tocmai motivul care permitea băncilor centrale să coboare rata dobânzii.
Inflaţia nu se manifesta pentru că o parte a economiei mondiale genera o productivitate a muncii în creştere, iar această parte era reprezentată de economiile emergente – în special China, Brazilia, India (şi Rusia) = Grupul BRIC.
În 2006, atât BRI cât şi preşedintele BCE, Jean-Claude Trichet, atrăgeau atenţia că riscurile sunt subevaluate. Însă, în lipsa identificării unor pericole clare cu privire la consecinţele acestei subevaluări, investitorii nu puteau decât să se grăbească şi mai tare pentru a prinde marjele de profit. (slide 4)
Efectele subevaluării riscului
Motivul pentru care pericolele subevaluării riscurilor nu erau evidente venea din faptul că rata inflaţiei continua să fie mică. Astfel, investitorii erau preocupaţi să caute cu aceeaşi frenezie alternative de investire a surplusului de capital generat de accesul la bani ieftini, întreţinut de sporul de productivitate.
Pe acest fond, inovarea în domeniul instrumentelor financiare a înregistrat salturi mari. Dacă în 1985, colateralizarea începea firav cu creditele auto şi leasing-ul de echipamente de producţie, după 1993 au apărut în cascadă instrumentele complexe care deşi respectau aceeaşi logică aveau drept colateral active asupra valorii cărora exista din ce în ce mai mult risc.
Anul 2006 a înregistrat recordul în materie de volum al securitizării, cu o valoare de 2,7 trilioane dolari. Creşterea rapidă pe această piaţă a însemnat şi o lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte definirea riscurilor asociate emiterii, cotării şi deţinerii acestor titluri. Remarcam fenomenul de apariţie a unui nou risc, căruia nu i s-a acordat atenţie suficientă (deloc?) din partea tuturor părţilor implicate (investitori, emitenţi, intermediari), şi anume RISCUL DE MODEL, alături de riscurile tradiţionale: de credit, valutar, de dobândă, operaţional.
Parcursul crizei financiare a arătat că avertismentul cu privire la subevaluarea masivă a riscurilor pe toate pieţele şi de către toate instituţiile financiare şi state a fost real. În plus, distribuirea pierderilor în urma crizei financiare, a arătat că riscurile au fost transferate investitorilor finali, iar emitenţii, cu câteva excepţii, nu au avut de suferit. (slide 5)
Efectul subevaluării riscului în România (1)
Disponibilităţile masive de lichiditate de pe piaţa internaţională au fost atrase de randamentele ridicate oferite de România (sub forma diferenţialului de dobândă, în condiţiile în care BNR era obligată să menţină o rată a dobânzii relativ ridicată pentru a contracara inflaţia).
Intrările de fonduri din afară s-au reflectat într-o apreciere puternică a leului. Această apreciere a devenit şi mai puternică după liberalizarea totală a contului de capital din 2006. Astfel, cursul a atins niveluri care nu mai reflectau fundamentele economice, şi induceau o iluzie cu privire la nivelul averii.
Pentru o economie cu importuri în volum şi valoare importante, cursul de schimb tinde să se deprecieze mai pregnant conjunctural, în perioadele cu importuri mai mari – de exemplu la sfârşit de an. (slide 6)
Efectul subevaluării riscului în România (2)
Accesul băncilor care au subsidiare în România la fonduri ieftine de pe piaţa monetară din zona euro a dus la scăderea restrictivităţii condiţiilor de creditare practicate de băncile din România. Aceasta a condus la dublarea creditului neguvernamental ca procent din PIB între 2004 şi 2007.
Intermedierea financiară în România era scăzută şi dezvoltarea ei era previzibilă, dar ritmul în care s-a făcut în decurs de 4 ani a fost mult mai rapid decât permiteau fundamentele economice. Acest lucru a devenit evident atunci când accesul la lichiditate a scăzut şi riscurile ataşate creditelor au devenit transparente.
Creşterea prea rapidă a creditării a determinat şi apariţia dezechilibrului extern. Accesul facil şi rapid la aceste surse de venit au determinat creşterea cererii interne, care a fost satisfăcută prin importuri, ducând la creşterea până la niveluri nesustenabile ale deficitului de cont curent. Deşi inflaţia ar fi trebuit să semnaleze dezechilibrul dintre cerere şi ofertă, acest lucru nu a fost vizibil pentru că aprecierea cursului de schimb a contribuit la menţinerea ratei inflaţiei la un nivel mai scăzut. (slide 7)
Efectul subevaluării riscului în România (3)
Averea netă a populaţiei a crescut accelerat până în 2007, în special datorită triplării valorii activelor nefinanciare. Această evoluţie s-a petrecut pe seama creşterii veniturilor şi accesului la credite.
În concluzie, doi factori – unul extern şi unul intern – au condus la creşterea averii populaţiei, şi astfel la creşterea riscului din economia românească: accesul facil şi ieftin la finanţarea externă, şi politica salariilor şi veniturilor din România.
Creşterea cererii interne s-a oglindit în dezechilibrul extern, iar în momentul încetării accesului la finanţarea ieftină din exterior, riscul s-a materializat în creşterea costului finanţării (prin creşterea dobânzii şi deprecierea monedei naţionale). (slide 8)
Consecinţele ajustării
Pierderea credibilităţii în economia românească, datorită nivelului nesustenabil al deficitului de cont curent, a făcut necesară apelarea la finanţarea externă.
Ajustarea economiei la dimensiunile finanţării posibil de obţinut a determinat contracţia economiei, şi implicit a importului, astfel readucând deficitul de cont curent în limitele normale.
Scăderea economică a însemnat în primul rând scăderea consumului, ceea ce a atras după sine şi scăderea cererii de credit. În plus, ajustarea producţiei interne a dus la scăderea preţurilor activelor. Cele două evoluţii s-au reflectat în scăderea averii nete a populaţiei. (slide 9)
Consecinţele ajustării (2)
Ajustarea deficitului de cont curent s-a produs pe baza reducerii importurilor. Finanţarea deficitului de cont curent a surprins de fapt manifestarea riscului din economie, în sensul că reducerea deficitului s-a oglindit în ajustarea datoriei pe termen scurt. Acesta de fapt fusese elementul de risc care determinase pierderea încrederii pieţelor externe în economia României.
Datoria pe termen scurt era creată de sectorul privat şi ca atare întregul efort de ajustare a acesteia a revenit sectorului privat. Scăderea datoriei pe termen scurt s-a făcut fie prin plată, fie prin transformarea în credite pe alte maturităţi. Cererea suplimentară de valută nu a afectat piaţa valutară pentru că intrările tranşelor din împrumutul de la FMI erau garanţia suficientă împotriva speculaţiilor pe cursul de schimb.
Exporturile au înregistrat o scădere mult mai mică decât a importurilor, ceea ce arată că riscul nu este în mod egal distribuit pe ansamblul activităţilor economice. Această structură diferită a riscului reprezintă de fapt şi baza reluării creşterii economice şi a creditării. (slide 10)
Consecinţele ajustării (3)
Ajustarea deficitului de cont curent şi a finanţării acestuia pe termen scurt a fost făcută de sectorul privat care a micşorat riscurile aferente şi a creat bazele refacerii creşterii.
Totuşi riscurile din economia României nu au fost reduse pentru că sectorul public continuă să nu fie ajustat la noile dimensiuni ale cererii interne. Astfel, această nepotrivire între necesităţile sectorului privat şi dimensiunea ofertei sectorului public creează riscuri pentru accesul la finanţare a sectorului privat. Într-adevăr resursele sunt folosite pentru a finanţa producţia de servicii a sectorului public, iar sectorul privat nu are acces la finanţare pentru a produce acele bunuri şi servicii pentru care riscul este cunoscut şi posibil de finanţat de către sectorul bancar („crowding out").
Mai mult, dificultăţile de decizie de politică economică în ajustarea sectorului public creează incertitudini cu privire la activitatea economică în ansamblul său, sau altfel spus pune sectorul privat (inclusiv cel bancar) intr-o situaţie dificilă, aproape în imposibilitatea de a mai calcula riscuri (de a atribui probabilităţi). (slide 11)
Rolul băncilor comerciale
Funcţia de bază a băncilor comerciale este intermedierea financiară, adică să constituie depozite din disponibilităţile pe diferite maturităţi şi să acorde credite.
România a fost imediat după 1990 în situaţia în care un sector bancar în care nu existau disponibilităţi era în imposibilitatea de a acorda credite. Incertitudinile din economie pot determina băncile comerciale să îşi micşoreze activitatea pentru că nu pot să acorde credite.
Ca orice activitate economică şi cea bancară este supusă riscurilor. Esenţial pentru activitatea bancară este obţinerea profitului. Însă această întreprindere este prin excelenţă una pe termen lung, şi ca atare o bancă comercială nu acţionează în sensul erodării capitalului debitorului (clientului). (slide 12)
Riscuri asumate de băncile comerciale
Principalul risc pe care şi-l asumă o bancă comercială este cel de nerambursare a creditului de către debitori. Creşterea semnificativă a creditelor restante şi îndoielnice din 2007 şi până în 2010 arată că băncile nu au calculat bine acest risc.
Comportamentul băncilor aşa cum îl relevă analiza evoluţiei creditelor neperformante pare să fi fost condus de ideea economiilor de scală, în sensul în care creşterea expansivă a volumului activităţii de creditare ar fi permis acceptarea unor pierderi din credite neperformante. Trebuie sa evidenţiem aici trecerea băncilor la un model de business riscant, neadecvat condiţiilor concrete din Romania, cu strategii mergând în principal pe volum (creşterea volumului creditelor, a numărului clienţilor, a activelor, a cardurilor-credit cu buletinul) şi mai puţin (aproape deloc) pe aspectele calitative (bonitatea clientului, analiza proiecţiei de cash flow, afacerea, mediul economic intern si extern, mix-ul de politici).
În acest caz, este clar că în vederea reluării ciclului de creştere economică şi de creditare, modelul de business al băncilor va trebui să se schimbe. Cel mai probabil se va trece de la modelul economiilor de scală la unul care asigură o creştere solidă, însă graduală bazată pe o relaţie strânsă şi de lungă durată cu clienţii. Aici as face o paranteza: apariţia crizei este legată şi de lărgirea activităţii de investment banking care are la bază o relaţie pe termen scurt cu clientul si obţinerea unui profit imediat (aspect subiectiv- profit şi bonusuri mari), cu pasarea riscurilor in piaţă, cât mai departe de emitent şi de intermediari, pe când activitatea tradiţională a unei bănci (cea care trebuie sa prevaleze imediat în România) este aceea a unei relaţii pe termen lung cu clientul, cunoaşterea acestuia, a necesităţilor lui şi a provocărilor ce stau în faţa clientului, şi găsirea căilor de a dezvolta şi adânci parteneriatul cu clientul (deoarece acesta creează valoare nouă, pe care banca poate să o potenţeze, şi de aici se formează sursele de profit pentru client, pentru bancă şi sursele de rambursare a finanţărilor obţinute de acesta de la bancă). (slide 13)
Riscuri asumate de băncile comerciale (2)
În procesul de atragere a resurselor si plasarea acestora pot să apară „gap"-uri - nepotrivire între maturităţi pe parte de active şi respectiv pasive şi aici avem de-a face cu unul dintre marile riscuri din activitatea unei bănci comerciale. Concordanţa între maturităţi pe partea de active şi pasive permite unei bănci să nu fie supusă salturilor din piaţa monetară, care pot apărea ca urmare a modificării factorilor de pe piaţa interna şi externă.
În România, în anul 2008, băncile comerciale îşi procurau resursele din depozite care erau 95% pe termen scurt, iar creditele acordate erau în proporţie de peste 75% pe termen mediu şi lung. (situaţie ce se menţine şi în acest moment).
Scăderea acestui risc în vederea reluării creditării presupune schimbarea structurii de instrumente de economisire la nivelul băncilor, astfel încât să atragă mai multe resurse pe termen lung.(slide 14)
Riscuri asumate de băncile comerciale (3)
Pentru un stat care are monedă proprie şi are contul de capital deschis, riscul creşterii creditului denominat în valută trebuie să fie în permanenţă avut de vedere în formularea mix-ului de politici.
Este vorba de mix-ul de politici şi nu doar de politica monetară, pentru că o politică de creştere a veniturilor (salariilor, pensiilor) peste nivelul productivităţii duce la creşterea cererii şi obligă politica monetară să mărească rata dobânzii. Dar aceasta nu face decât să atragă fonduri externe, care vin să profite de diferenţialul de dobândă, ieftinind în acest mod creditul denominat în valută.
Atâta timp cât există fonduri externe care sunt atrase de diferenţialul de dobândă, băncile nu se confruntă cu riscul nepotrivirii structurii valutare a activului cu pasivul lor, pentru că transferă riscul valutar către debitori. Dar dacă situaţia se schimbă şi creditele acordate devin neperformante, băncile suportă atât riscul valutar cât şi costul creditelor neperformante. (slide 15)
Profitabilitatea sectorului bancar din România
Băncile din România au suportat costul manifestării riscurilor pe care şi le-au asumat în ceea ce priveşte structura pe maturităţi şi pe valute a activelor şi pasivelor lor.
Trebuie făcută o diferenţă în comportamentul băncilor între pierderile pe care le suportă (cele amintite mai sus), şi cele provenite din scăderea activităţii economice a clienţilor lor, ca urmare a recesiunii. Scot în evidenţă faptul că stoparea pierderilor din sectorul bancar nu se poate face prin falimentarea clienţilor.
Un bancher are două soluţii pentru recuperarea unui credit de la un client ale cărui venituri se diminuează. Fie, are în vedere soluţia pe termen scurt şi îşi falimentează clientul cerând rambursarea pe moment. Acest comportament generalizat la nivelul întregului sector bancar nu poate decât să creeze risc sistemic, pentru că se propagă în lanţ atât neplata între agenţii economici, cât şi între agenţii economici şi bănci, iar în final între bănci.
A doua variantă impune o perspectivă pe termen lung a bancherului, în care esenţială este relaţia cu clientul şi nu profitabilitatea pe moment. Acest lucru presupune asumarea unor marje de câştig mult mai mici pe termen scurt, dar consolidarea unei relaţii profitabile pe termen lung cu clientul. Sigur, că nu toate cazurile de debitori pot fi tratate astfel, pentru că şi o astfel de atitudine generalizată ar putea duce la risc sistemic. Analiza trebuie făcută de la caz la caz, dar ea necesită o schimbare de model de activitate, aşa cum aminteam mai înainte. (slide 16)
Rolul băncii centrale
Principala menire a unei bănci este emisiunea de monedă, iar datoria este să păstreze credibilitatea acelei monede ca mijloc de schimb şi de economisire.
Privită din exterior, sănătatea unei economii este evaluată prin credibilitatea monedei sale. Astfel, stabilitatea unei monede nu este dată doar de politica monetară ci de ansamblul politicilor economice care contribuie la productivitatea factorilor.
Cursul de schimb leu/euro a înregistrat fluctuaţii între 2007 şi 2009 pe fondul trecerii economiei mondiale de la abundenţa de lichiditate la raritatea acesteia.
Însă, încheierea acordului de finanţare cu instituţiile internaţionale în 2009 şi semnarea angajamentului de către cele mai mari 9 bănci comerciale cu subsidiare în România pentru menţinerea expunerii, a permis stabilizarea cursului de schimb. Cu alte cuvinte, moneda românească şi-a recăpătat credibilitatea. În momentul de faţă cursul leu/euro este variabil, nu foarte variabil şi nici artificial (citându-l pe dl. Guvernator), aproape ca limitele de variaţie sunt predictibile în contextul unor anumite elemente care prevalează în mediul romanesc şi internaţional. Putem defini acest curs liber ca fiind mai degrabă flotant şi nu fluctuant.
Însă menţinerea credibilităţii este o problemă legată de mix-ul de politici economice. (slide 17)
Obiectivul BNR: stabilitatea preţurilor
BNR are ca obiectiv menţinerea stabilităţii preţurilor.
După 2005, când rata inflaţiei a ajuns la niveluri exprimate cu o singură cifră, nivelul preţurilor este influenţat de aşteptările populaţiei cu privire la rata inflaţiei. De aceea, strategia de politică monetară pe care o implementează BNR este de ţintire a inflaţiei.
Din acest punct de vedere, esenţial nu este să se atingă ţinta fixată, ci să se fixeze aşteptările populaţiei cu privire la nivelul viitor al preţurilor. Acest lucru, însă nu este determinat numai de politica monetară.
Chiar dacă inflaţia este un fenomen monetar, atunci când o cincime din rata inflaţiei este rezultanta deciziilor cu privire la unele preţuri administrate, este dificil să ancorezi aşteptările cu privire la nivelul generalizat al preţurilor.
Inflaţia este un risc în economie, poate cel mai important. Inflaţia erodează capitalul (şi puterea de cumpărare) şi în consecinţă duce la lipsa investiţiilor (şi scăderea calităţii capitalului uman – educaţia şi sănătatea). Lipsa investiţiilor reprezintă condamnarea la un nivel redus de dezvoltare, sau la lipsa modernizării (progresului).
BNR nu are decât un singur instrument la dispoziţie pentru a lupta cu inflaţia – rata dobânzii de politică monetară. Prin rata dobânzii de politică monetară BNR stabileşte preţul creditului, dar numai atunci când semnalul ei este preluat la nivelul băncilor comerciale. Ce putem constata: prin decizii succesive BNR a redus rata dobânzii de politica monetara (astăzi 6,25%), în timp ce sectorul bancar s-a decuplat de la semnalul dat de Banca Centrală, menţinând sau chiar majorând atât dobânzile active cât şi cele pasive. Este adevărat că băncile au invocat incertitudinile persistente din economie prin lipsa unui mix adecvat de politici (cea fiscală şi uneori şi cea monetară), aceasta inducând riscuri. Exista însă şi un grad important de exagerare din partea băncilor. (slide 18)
Obiectivul BNR: stabilitatea financiară
Celălalt obiectiv al BNR este stabilitatea financiară, noţiune asupra căreia nu există o definiţie unanim acceptată. Ceea ce face BNR este să împiedice contagiunea în cazul apariţiei unor riscuri la o instituţie de credit.
Mai mult, analizarea continuă a factorilor de risc care afectează modul de alocare a resurselor financiare între sectoarele economice, permite BNR să sesizeze în avans posibile surse de risc de contagiune şi să acţioneze prin măsurile de tip prudenţial pe care le are la dispoziţie.
Stabilitatea financiară, ocupându-se cu alocarea eficientă a resurselor în timp şi între sectoare, permite BNR analizarea celui mai important indicator al unei economii – productivitatea.
Putem remarca faptul că riscul inflaţionist afectează volumul capitalului, iar riscul sistemic afectează alocarea capitalului. Împreună, cele două riscuri sunt cele care determină dezvoltarea unei economii.
Schimbarea de paradigmă la nivelul politicilor economice presupune şi creşterea rolului băncilor centrale în stabilitatea financiară. Îmi exprim opinia că există o mare probabilitate ca într-un viitor apropiat sa avem inclus şi acest obiectiv, şi anume cel al stabilităţii financiare, în Statutul băncilor centrale. Aceasta nu este o abandonare a obiectivului preţurilor, ci lărgirea definiţiei stabilităţii financiare înspre includerea de elemente precum crearea de locuri de muncă. În Romania de astăzi şi a anilor ce urmează trebuie să evităm situaţia când banca centrală subestimează posibilitatea creşterii economice rapide şi pe o perioadă fără ca acest lucru să conducă neapărat la creşterea inflaţiei, sau situaţia când nu se ţine cont de şomajul în continuă creştere, fără programe de sprijinirea reducerii acestuia, având consecinţe imediate în adâncirea recesiunii şi deflaţie, neputând vorbi curând de nici o creştere economică. Nu ne putem permite „luxul" persistenţei unor astfel de riscuri fără să realizăm necesitatea unei atitudini proactive din partea guvernului şi a băncii centrale. (slide 19)
BNR- comportament anticiclic
Pentru a contracara riscurile apărute în economie, BNR s-a comportat anticiclic, atât în faza de boom cât şi în cea de recesiune. Acest comportament a fost aplicat atât în ceea ce priveşte politica monetară, cât şi pe partea prudenţială.
În perioada 2005 – 2008, BNR a mărit rata dobânzii de politică monetară, pentru a răspunde gap-ului dintre PIB-ul potenţial şi creşterea mai mare a PIB-ului efectiv. Această măsură nu a putut fi aplicată cu stricteţe pentru că trebuia avut în vedere celălalt efect al atragerii capitalului extern.
Corespunzător, în perioada de recesiune, BNR a scăzut rata dobânzii de politică monetară, până la nivelul minim de 6,25%. BNR sprijină în continuare ieftinirea creditului, însă rata dobânzii de politică monetară nu poate fi scăzută fără să se aibă în vedere şi incertitudinile cu privire la mix-ul de politici economice.
BNR a folosit şi celelalte instrumente caracteristice ale politicii monetare pentru a îşi pune în practică comportamentul anticiclic, astfel încât să atenueze dinamica creditului. În perioada 2005 – 2006 BNR a recurs la mărirea până la niveluri record pentru statele europene ale ratelor rezervelor minime obligatorii, atât pentru resursele în lei (20%) cât şi pentru cele în valută (40%).
Invers, după declanşarea recesiunii, BNR a sprijinit economia prin relaxarea politicii monetare, inclusiv prin utilizarea rezervelor minime obligatorii, cu scopul de a lăsa mai multe resurse la dispoziţia băncilor. Astfel, rata rezervelor minime obligatorii a scăzut la resursele în lei la 15%, iar la resursele în valută la 25%. (slide 20)
BNR- comportament anticiclic (2)
În materie de măsuri de ordin prudenţial, BNR a recurs la mai multe decizii controversate la acel moment, în scopul reducerii riscului sistemic cauzat de dinamica mare a creditului gospodăriilor. Astfel, BNR a:
- stabilit un grad maxim de îndatorare şi un avans pentru persoanele fizice;
- limitat expunerea băncilor la riscul valutar
- introdus cerinţe mai stricte de provizionare pentru creditele acordate debitorilor neacoperiţi la riscul valutar;
- introdus reglementarea şi supravegherea instituţiilor financiare nebancare (IFN).
De aceeaşi manieră contra-ciclică, BNR a operat asupra cadrului prudenţial în recesiune pentru a lăsa mai multe resurse în economie prin:
- flexibilizarea creditării sectorului gospodăriilor;
- măsuri de îmbunătăţire a indicatorului de lichiditate al băncilor, datorită relaxării coeficienţilor de ajustare a titlurilor de stat şi a depozitelor la vedere;
- măsuri de reglementare în domeniul solvabilităţii, datorită includerii mai multor elemente în resursele proprii.
(slide 21)
Vă rog să-mi permiteţi să fac unele remarci în legatură cu provocările la care este supus sistemul bancar de la noi în contextul prelungirii crizei economice şi financiare şi a demersurilor întreprinse de comunitatea internaţională:
Guvernele, băncile centrale şi instituţiile de supraveghere a pieţelor financiare trebuie să asigure că istoria recenta nu se va mai repeta şi că economiile vor intra într-o fază care să beneficieze de un sistem financiar solid, solvent şi eficient.
România trebuie să treacă la faza reluării creşterii economice, bazate pe sustenabilitate şi având la bază reforme fiscale şi structurale serioase. Supravegherea pieţelor financiare trebuie să facă paşi importanţi pentru implementarea celor mai bune practici, în direcţia lărgirii scopului supravegherii şi plasarea priorităţilor către îmbunatăţirea coeficienţilor de solvabilitate.
A inceput sa se discute mult de BASEL III. Voi insista asupra acestuia deoarece finalizarea şi implementarea unui astfel de acord va avea efecte deosebite şi în România. Basel III are în vedere întărirea bilanţurilor bancare, concomitent cu sprijinirea unei creşteri economice sustenabile. Basel III va reduce expunerea excesivă a băncilor, va îmbunătăţi calitatea capitalului bancar, va intări transparenţa şi va asigura suficientă lichiditate pentru ca fiecare bancă şi sistemul bancar în intregime să poată supravieţui unei crize ca cea din momentul de faţă.
Identific câteva domenii care necesită maximă atenţie în perioada urmatoare:
- În legatură cu supravegherea bancară, guvernele trebuie să asigure resursele şi autoritatea necesare pentru ca această supraveghere să-şi poate îndeplini misiunea.
- Autorităţile trebuie sa facă distincţie între băncile comerciale şi cele de investment banking. Atragerea de depozite şi acordarea creditelor nu este acelaşi lucru cu angajarea în activităţi financiare cu risc ridicat şi cu originarea de tranzacţii bazate pe modele sofisticate.
- Trebuie să se asigure stabilitatea pe termen lung a unei bănci prin atragerea în limite suficiente a depozitelor pe termen mediu şi lung.
- Instituţiile de supraveghere bancară trebuie să analizeze fiecare bancă în parte şi să-i stabilească profilul de risc şi interconexiunea cu alte instituţii financiare, pentru identificarea unor eventuale surse de risc sistemic – contagiune
- Trebuie să existe cadru legal pentru lichidarea sau administrarea specială a unor instituţii bancare cu probleme
- Se impune atenţie mărită evoluţiei creditării în valută, care cere uneori o supraveghere "brutală", care să evite practici imprudente din partea băncilor şi clientilor
Băncile trebuie să se reîntoarcă urgent la misiunea lor principală: de a acorda credite pentru susţinerea dezvoltării economice, prin utilizarea eficientă a resurselor financiare pe care le atrag de pe piaţa românească.
Atrag atenţia asupra consecinţelor finalizării şi implementării Acordului Basel III pentru România şi sistemul ei bancar, cu referire la cerinţa de creştere semnificativă a capitalului în acest sector. Estimările făcute până acum de catre specialişti menţionează necesitatea creşterii capitalului bancar la nivel mondial cu 1300 miliarde euro. Sunt recomandări cu privire la perioada de implementare a creşterii capitalurilor bancare, menţionându-se că eşalonarea acesteia până în 2019 ar evita presiunea acumulării pe perioada scurtă a cerinţei de noi capitaluri şi implicit evitarea unui cost majorat al capitalului. O majorare a costului capitalului într-o perioadă scurtă ar determina băncile să fie mai reticiente în acest demers, având consecinţe imediate asupra creditării, prin reducerea acesteia şi prelungirea perioadei de recesiune. Sunt de acord cu specialiştii care recomandă o perioadă scurtă pentru creşterea capitalului unei bănci, demers care făcut profesionist şi constructiv (cu viziune pe termen mediu şi lung) ar putea evita procesul de reducere a creditării în economie şi prelungirea perioadei negative generatoare de riscuri. Poziţia băncilor că majorarea capitalului ar creşte costurile lor de finanţare şi ar reduce dorinţa de creditare este în mare parte exagerată. Se poate demonstra că impactul pe termen lung al majorării de capital asupra creditării este foarte mic pentru a influenţa negativ creşterea economică. Mai mult capital dă o mai mare siguranţă şi încredere în poziţia unei bănci, în timp ce costurile totale legate de acest demers creşte nesemnificativ.
Trebuie să menţionez faptul că băncile centrale şi organele de supraveghere nu cer băncilor creşterea capitalurilor în orice condiţii: este necesară atingerea de către bancă a unui nivel minim de adecvare a capitalului raportat la expunerile ajustate la risc. Cu alte cuvinte băncile pot opta pentru majorarea capitalului său, şi aici poate interveni riscul pentru România, pot opta pentru reducerea activelor, implicit a volumului creditării.
Sistemul bancar din România dominat de bănci cu capital străin, sistem care trebuie să răspundă atât cerinţelor regulamentelor din ţara noastră şi mai ales cerinţelor impuse de organele de supraveghere pentru băncile mamă a subsidiarelor din ţara noastră, va opta în cele mai multe cazuri pe varianta reducerii creditării sau menţinerii expunerii la acelaşi nivel. Consider că din acest punct de vedere România este expusă la risc în demersul ei de a asigura dezvoltarea ei sustenabilă şi de a realiza convergenţa cerută de apartenenţa ei la UE. Prin aplicarea unei politici guvernamentale proactive, de „forward looking" este necesar să se realizeze o analiză a unui astfel de scenariu nefavorabil (rezultat din posibila strategie şi planuri de afaceri a băncilor globale şi regionale cu prezenţă în ţara noastră) şi evitarea situaţiei când acesta devine realitate. Într-o astfel de conjunctură avem nevoie de măsuri şi soluţii alternative de asigurare a continuităţii creditării economiei naţionale (a agenţilor economici şi populaţiei). Este necesar să evităm o situaţie similară care s-a întâmplat pe plan mondial din 1992, când s-a diminuat creditarea economiilor o dată cu implementarea cerinţelor Acordului Basel I .
România are nevoie de un cadru macroeconomic propice unei activităţi bancare sănătoase.
Politica guvernului trebuie să probeze că este sustenabilă şi convingătoare pentru toţi jucătorii de pe piaţa internă şi externă cu politici fiscale prudente, care să fie finalizate prin crearea unor noi locuri de muncă, acordând atenţie sporită educaţiei şi pregătirii profesionale. Competitivitatea pe termen lung a României, inclusiv creşterea productivităţii muncii, este dată în primul rând de calitatea şi structura capitalului uman. O creştere economică sustenabilă (bazată pe o creştere reală a productivităţii muncii) poate aduce veniturile populaţiei şi nivelul ei de trai la standardele atinse de ţările avansate din UE. Guvernul şi România trebuie să treacă imediat la etapa în care acordă atenţie cuvenită prin măsuri concrete atât consolidării fiscale, cât, şi mai ales creşterii economice sustenabile. În momentul actual se pune accentul aproape exclusiv pe reducerea cheltuielilor bugetare, crescând şomajul şi fără a se asigura apariţia de noi locuri de muncă necesare folosirii la maxim posibil a resurselor umane potenţiale, singurele în măsură să producă venituri noi, valoare adăugată, ca sursă principală pentru realizarea veniturilor bugetare în volum din ce în ce mai mare, şi cu posibilitatea alocării acestora în vederea creşterii economice viitoare, precum şi pentru acoperirea gap-ului deosebit de riscant dintre resurse şi nevoile fondului de pensii. România este pe cale să sufere consecinţele dezastruoase ale unei perioade caracterizată prin deficite cronice, care să lase amprente grele la intern şi să ducă la creşterea vulnerabilităţilor externe, ţara noastră putând fi privită de partenerii şi pieţele internaţionale ca un risc suveran important.
Prioritatile tarii trebuie sa fie rezolvate prin conlucrarea eficienta a ambelor laturi : politicile monetare si fiscale. Actiunea proactiva pe linia unui mix de politici adecvat actualei etape este mai mult decit o prioritate, el trebuie sa fie urmat de rezultate care sa intareasca increderea românilor, a pietelor si a partenerilor internationali.
În acest context rolul bancilor comerciale din România trebuie să fie evident. Ele sunt chemate sa demonstreze angajamentul lor in ceea ce priveste relansarea economica a tarii, sa isi indeplineasca misiunea de cetatean corporativ. Ele atrag şi administreaza o buna parte a resurselor financiare ale Romaniei, ele trebuie in acelasi timp sa foloseasca aceste resurse in interesul tuturor stakeholderilor (nu nu mai a shareholderilor si managerilor acestora). Specialiştii bancari trebuie să îşi menţină statutul de „bancher al economiei reale". De curând un mare bancher ce conduce cu succes o bancă europeană dintr-o ţară dezvoltată a UE a făcut public crezul şi misiunea sa: „We are not a trading bank engaged in activities useless to the economy and society. During the crisis we never interupted credit and never had to withdraw credit lines.We have always had reserves and we see our role in helping to create employment by enabling and financing projects to support small and medium-size companies, social housing and so on" (Financial Times 27 September, 2010) Aşa văd eu misiunea fiecărui bancher, aşa văd eu o abordare pe termen lung ce trebuie să caracterizeze atitudinea şi seriozitatea oricărui acţionar din domeniul bancar şi a salariaţilor unei astfel de instituţii. Desigur cu respectarea unui management al riscurilor profesionist derulat. În acest sens, actualul acord cu FMI, UE şi alte instituţii financiare internaţionale constituie un cadru ajutator în acţiunea de mitigare a riscurilor pentru o bancă ce intenţionează să continue constructiv misiunea ei pe piaţa internă.
Criteriile de la Maastricht
Obiectivul pe termen mediu pe care şi l-a asumat BNR este adoptarea monedei unice la orizontul anului 2015.
Întrebarea care se pune în acest moment este cât de realist este acest obiectiv. Analiza pe indicatorii de convergenţă nominală, arată că la nivelul anului 2009 România respectă doar unul dintre cele cinci criterii.
Din punctul de vedere al formulării de politici economice, răspunsul la întrebare este că modificarea datei nu ar aduce niciun avantaj, pentru că de fapt fixarea acestui obiectiv reprezintă un reper după care se pot ghida deciziile pe termen scurt.
Din punctul de vedere al BNR, independenţa asupra politicii monetare reprezintă un mare atu în momente în care este necesară ajustarea economică. Dacă ajustarea nu s-ar face prin curs, alternativa ar fi cea a locurilor de muncă.
Problema de bază însă rămâne: aderarea la zona euro este o chestiune de nivel al productivităţii. Iar productivitatea, aşa cum am arătat este o chestiune legată de mix-ul de politici economice şi nu numai de politica monetară. (slide 22)
Nu intenţionez să elaborez in extenso pe aceasta temă, dar faptul că majoritatea băncilor din România sunt deţinute de bănci din zona euro, şi existenţa unei ponderi însemnate a monedei EURO în soldul creditelor de la noi (cu tendinţe de majorare), mă obligă să fac câteva remarci.
Trecerea la euro este o ţintă strategică. Realizarea ei este condiţionată de acţiunea concomitentă a celor două paliere: demersul monetar şi decizia politica. Realitatea de astăzi pare să facă deosebit de dificil acest demers al României, aproape imposibil de finalizat. Entuziasmul ce a caracterizat zona euro în legatură cu lărgirea ariei acesteia prin primirea de noi membri este pe cale de dispariţie, acest fenomen fiind alimentat de unele dezvoltări, şi anume:
- Criza complică şi face dificilă acţiunea şi politicile ţărilor candidate şi a ţărilor membre ale zonei euro de îndeplinire a criteriilor de la Maastricht
- Eurozona trece printr-o dificilă perioadă de reconstrucţie, fiind reţinută în a accepta complicarea situaţiei lor actuale prin majorarea riscurilor o dată cu primirea de noi membri, mai ales că majoritatea ţărilor candidate nu au probat sustenabiliatea politicilor implementate sau nici nu au implementat programe serioase
- Menţinerea monedei naţionale şi o politică de curs flexibil al acesteia pare să fie o soluţie alternativă, chiar şi în situaţia când deciziile de politică monetară nu au fost tocmai cele mai bune în anumite etape
Situaţia actuală a României este departe de cea recomandată de apartenenţa la EURO. Mai mult, ne apropiem cu paşi repezi de o decuplare a României de grupul ţărilor membre UE din Europa Centrală şi de Est, majoritatea acestora având realizări ce probează un trend în direcţia dezideratelor UE, pe când noi înca ne zbatem la nivel neadecvat, dând semnalele unui trend în sens periculos. Este un risc ce trebuie evitat, este un risc ce ne poate aduce îndepărtarea de ţinta Euro, cât şi dificultăţi în obţinerea de noi finanţări internaţionale deosebit de necesare pentru dezvoltarea României şi pentru acoperirea scadenţelor la împrumuturile în sold (atât cele publice, cât şi cele private). Să nu mai vorbim de costurile unor astfel de finanţări .
Cu atât mai mult este necesară menţinerea ţintei strategice de aderare a României la zona Euro în 2015. Avem nevoie de decizie politică, de un mix de politici proactiv şi productiv, avem nevoie de o agendă concretă care să stabilească paşii din fiecare etapă şi care să mobilizeze şi să motiveze consensul national. Un astfel de demers major ţine mai ales şi în primul rind de faptele şi realizările noastre, de performanţele concrete şi de seriozitatea şi sustenabilitatea acestora. Nu trebuie să aşteptăm revenirea economiei mondiale ca soluţie pentru ieşirea ţării din criză şi aderarea la zona euro, mai ales în contextul mondial actual când fiecare ţară caută să-şi apere interesul naţional şi să-şi consolideze suveranitatea. Istoria arată că, de cele mai multe ori, în situaţii similare, o politică de „wait and see" poate fi dăunătoare, chiar devastatoare. O astfel de atitudine nu caracterizează şi nu trebuie să caracterizeze poporul român. O astfel de atitudine nu trebuie să caracterizeze nici sistemul bancar din România .