Citind textele respectivilor analişti străini, cu greu am găsit vreun argument solid care să justifice încadrarea României în zona de risc a aterizării dure. Dimpotrivă.

Trecând acum la explicaţii, voi sublinia că există unele asemănări între aceste ţări: nivelul PIB pe locuitor este mai scăzut decât media UE, toate au înregistrat rate înalte de creştere în procesul de recuperare a decalajelor. Există însă şi deosebiri fundamentale, printre care cel mai important, după părerea mea, este mecanismul de politică monetară. Trei dintre cele patru ţări menţionate funcţionează în regim de consiliu monetar (currency board), iar a patra, Letonia, într-un mecanism apropiat de consiliul monetar. Desigur, consiliul monetar are virtuţile sale incontestabile. Să ne amintim, de exemplu, că Bulgaria ajunsese la o rată a inflaţiei de peste 1000 la sută, iar economia era în totală degringoladă. Adoptarea consiliului monetar a reprezentat soluţia care - cu costuri sociale inevitabile - a readus economia bulgară pe linia de plutire, iar inflaţia a scăzut brusc foarte mult şi a rămas la niveluri apropiate de cele ale ţărilor Uniunii Europene pentru un bun număr de ani. Dar consiliul monetar are şi limitele şi servituţile sale. BNR s-a opus permanent adoptării unui asemenea sistem în România tocmai ţinând seama de aceste limite şi servituţi. Practic, ţara care adoptă consiliul monetar nu mai are politică monetară, iar banca centrală rămâne un fel de institut de statistică. În locul unui vehicul cu două "pedale" - politica monetară şi politica fiscală - economia ţărilor care au consiliu monetar rămâne cu o singură pedală: politica fiscală. Cu riscul de a lungi puţin explicaţia, să analizăm ce s-a întâmplat în cele patru ţări menţionate şi ce s-a întâmplat la noi, într-un context internaţional mai puţin obişnuit ca cel din ultimii ani, în care, concomitent, s-a apreciat moneda europeană şi au crescut preţurile la produse agricole şi la energie.

Aprecierea euro a scăzut competitivitatea producţiei din ţările care aveau cursul valutar legat fix de euro, iar creşterea preţurilor internaţionale s-a repercutat în rate mai ridicate ale inflaţiei interne. Ţările cu consiliu monetar nu au putut modifica nici cursul valutar, nici ratele dobânzilor, legate fix de nivelul din zona euro, de 4,25% în prezent. Ca urmare, la o inflaţie ajunsă la 16-20% în ţările baltice, dobânzile au devenit puternic negative în termeni reali, iar politica monetară a devenit de fapt prociclică - încurajând consumul, în condiţiile în care cursul fix a descurajat producţia. Practic, imposibilitatea de a reacţiona la factori perturbatori din exterior, care este principala slăbiciune a regimului de consiliu monetar, au împins economia ţărilor respective înspre aterizare dură.

Cum stau lucrurile la noi? Regimul valutar bazat pe curs flexibil a permis pieţei să corecteze prin propriile mecanisme supraaprecierea pe care a înregistrat-o la un moment dat leul, iar Banca Naţională a putut majora ratele dobânzilor - ceea ce a şi făcut, în şapte reprize în ultimele 10 luni - pentru a le menţine permanent în palierul real-pozitiv şi a diminua inflaţia indusă de aceleaşi evoluţii externe care au afectat ţările menţionate de dumneavoastră. Banca Naţională a mers chiar mai departe pentru a tempera consumul şi a menţine sănătatea portofoliului băncilor comerciale - prin recentele măsuri de ordin prudenţial cu privire la creditele pentru persoane fizice. Toate acestea au limitat semnificativ riscul unei aterizări dure a economiei româneşti, chiar dacă acesta încă este prezent, cât timp se menţine un decalaj însemnat între deficitul de cont curent şi finanţarea acestuia prin intrări de investiţii directe.

Să judecăm. Un argument invocat de ei ar fi că politica fiscală a României este prociclică. Ei bine, deşi suntem într-un an electoral, avem motive să credem că deficitul bugetar în 2008 se va menţine sub nivelul de 3 la sută. Totodată, banca centrală a întărit suplimentar politica monetară, pentru a compensa caracterul insuficient restrictiv al politicii fiscale.

Un alt argument este acela că politica de venituri este mult prea expansivă, fapt de care suntem îngrijoraţi şi noi, cei de la Banca Naţională. De altfel, am transmis în repetate rânduri avertismente, cu atât mai mult cu cât aici o eventuală compensare prin întărirea şi mai mult a politicii monetare nu numai că nu ajută, dar poate fi contraproductivă, ambele mergând spre deteriorarea competitivităţii externe. Restabilirea unui echilibru pe termen lung între creşterea veniturilor şi creşterea productivităţii muncii este deci necesară.

În sfârşit, am văzut în unele lucrări că România ar fi depunctată din cauza indicatorului numit "lichiditate externă". Un indicator ce exprimă raportul între rezerva internaţională a ţării şi datoria externă, publică şi privată, pe termen scurt. Un raport subunitar în cazul României, datoria externă pe termen scurt fiind mai mare decât rezerva. Şi aici însă cred că se exagerează, întrucât rezerva internaţională a României este la limita superioară a raportului optim dacă o evaluăm după ceilalţi indicatori, cum ar fi raportul dintre rezervă şi importuri. Datoria externă pe termen scurt este într-adevăr mare, dar în cvasitotalitatea sa e contractată de sectorul privat. Iar din totalul acestei datorii private, cea mai mare parte este obţinută de băncile cu capital străin din România de la societăţile-mamă din străinătate. Noi am intervenit pentru soluţionarea acestei probleme prin măsuri de descurajare a creditului în valută. Dacă totuşi s-ar materializa riscul semnalat şi băncile-mamă şi-ar restrânge fluxurile către România, efectul ar fi mai degrabă benefic, întrucât ar dispărea baza expansiunii exagerate a creditului în valută, care ne-a dat bătăi de cap atâţia ani.

Prin urmare, aceste motive nu le văd atât de solide pentru ca România să fie asociată grupului ţărilor cu risc de probabilitate ridicată de aterizaj dur.

Consider că şi în anii ce vin vom avea creştere economică în România. Desigur, o creştere economică mai aproape de potenţialul pe care experţii Băncii Naţionale l-au evaluat la circa 6 la sută pe an. Este adevărat că, în condiţiile slăbirii activităţii economice mondiale, mai ales în Uniunea Europeană, care este principala noastră piaţă de desfacere, creşterea economiei româneşti ar putea să fie ceva mai scăzută decât 6 la sută. Dar, fără îndoială că o serie întreagă de alţi factori vor acţiona asupra creşterii economice de anul viitor, situând-o peste sau sub 6 la sută: evoluţia preţului petrolului, calitatea anului agricol, amplificarea eforturilor pentru dezvoltarea infrastructurii, dar şi a celor pentru a crea condiţii de creştere mai rapidă a productivităţii muncii, volumul investiţiilor străine etc. Oricum, o creştere economică de 6 la sută, în condiţiile actuale, constituie o performanţă remarcabilă. Ceea ce nu înseamnă că nu-i vom auzi pe unii analişti spunând, dacă sporul PIB se va diminua de la 9 la sută la 6 la sută, că rata de creştere "s-a prăbuşit" cu 33 la sută.

Niciodată nu m-am grăbit să avansez o simplă cifră ca semnificând supraîncălzirea economiei. Obişnuiesc să prezint lucrurile într-o manieră mult mai nuanţată, cum de altfel sunt ele în realitate. De fapt, ce înseamnă supraîncălzire? O dezvoltare ce depăşeşte substanţial potenţialul de creştere, fapt ce duce la supralicitarea factorilor de producţie, îndeosebi la cronicizarea lipsei de forţă de muncă, la creşterea rapidă a salariilor şi la creşterea preţurilor. Pentru situaţia din acest an, cred că e bine să avem o abordare sectorială. La o extremă, în agricultură, creşterea semnificativă a producţiei s-a datorat în principal factorilor naturali. Şi nu avem semne de supraîncălzire. Dimpotrivă, preţurile majorităţii produselor agricole sunt în scădere, iar factorii de producţie, în special pământul, dar şi forţa de muncă, sunt în mod evident subutilizaţi. Importantul potenţial agricol al României încă aşteaptă să fie mai bine valorificat. La cealaltă extremă, în domeniul construcţiilor, alt contributor major la performanţa economică din acest an, sunt semne vizibile de supraîncălzire: lipsă cronică de forţă de muncă, creşteri substanţiale ale preţurilor materialelor de construcţii, creşteri de salarii etc. Desigur, o politică înţeleaptă trebuie să stimuleze numai sectoarele economice unde avem potenţial neutilizat (un exemplu îl constituie agricultura) sau unde există gâtuiri, cum se întâmplă cu infrastructura rutieră.

Până acum, reacţia agenţiilor de rating s-a limitat la a modifica perspectivele economice şi nu ratingul. Ca să răspund la întrebare - cu toate că nu cred că România va fi retrogradată la o clasă sub "investment grade" - principalul factor de risc rămâne deficitul de cont curent. Prin politicile monetare restrictive, aşa cum am spus mai înainte, ne-am adresat acestei probleme. Cred că la sfârşitul anului vom consemna un deficit extern, ca pondere în PIB, limitat la cifra din 2007 de 14 la sută şi nu de 15-16 la sută cât au avansat unii analişti. Acest lucru e un bun început, dar nu ne putem opri aici. România trebuie să urmeze politici care să permită reducerea treptată şi previzibilă a deficitului de cont curent până la nivelul acoperirii cvasiintegrale cu investiţii directe de capital, pentru a recâştiga încrederea agenţiilor de rating şi a asigura îmbunătăţirea bonităţii externe. Vom fi deci nevoiţi să instrumentăm o corecţie treptată a acestui deficit, chiar cu câteva puncte procentuale în doi-trei ani, dezirabil fiind ca acest lucru să se întâmple în condiţiile unei creşteri economice sustenabile, în apropiere de potenţial, concomitent cu consolidarea procesului de dezinflaţie ce va fi reluat în toamna acestui an, după câteva trimestre bune de eforturi consistente. În acest sens, punctul de vedere al BNR a fost exprimat public în repetate rânduri. Noi susţinem că o astfel de corecţie se poate face numai printr-un mix echilibrat de politici monetare, politici fiscale şi politici de venituri, dublat de grăbirea reformelor structurale care să ducă la creşterea productivităţii muncii.

Repet, nu cred într-o retrogradare. Aşa cum am spus, ar putea interveni o schimbare de perspectivă. Dacă însă ar avea loc o retrogradare, consecinţele ar fi destul de serioase. Ea s-ar reflecta în primul rând în majorarea sensibilă a costurilor finanţării externe, dar şi în descurajarea investiţiilor directe de capital, ceea ce ar limita potenţialul de creştere economică rapidă.

Probabil dintr-o insuficientă claritate legată de starea economică şi financiară reală a României, neclaritate izvorâtă şi din semnale inconsistente ce vin uneori dinlăuntrul ţării.