Dezvoltare strategică sau ajustări frecvente

Prof. Univ. Dr. Nicolae Dănilă


 

România a parcurs după 1990 o perioadă de tranziţie la economia de piaţă de 10 ani, aşa cum s-a întâmplat si cu celelalte ţări foste socialiste, şi un ciclu economic complet, încheiat, aşa cum vedem astăzi cu toţii, cu perioada de recesiune (2009) după cea de supra-încălzire (2007/2008).

Istoria tranziţiei noastre la economia de piaţă ne-a învăţat că lipsa coordonării între politicile economice şi ezitările politice fac necesare ajustări economice frecvente, care sunt costisitoare din punct de vedere social (inflaţie, şomaj, datorii).

În deceniul care s-a încheiat anul trecut, politicile economice din România s-au concentrat pe atingerea obiectivului aderării la Uniunea Europeana şi acest lucru ne-a obligat să exersăm coordonarea politicilor economice, în condiţiile în care încă nu s-a înţeles care sunt limitele fiecăreia dintre acestea.

Însă pericolul care ne pândeşte acum, la începutul unui nou ciclu economic, este dublu: în primul rând, factorii de decizie, opinia publica si formatorii de opinie nu s-au exprimat cu privire la obiectivul Romaniei pe termen lung şi continuam ne irosim resursele (capitalul uman si cel financiar) în politici economice care urmăresc doar rezultate anuale. În al doilea rând, coordonarea dintre politicile economice lasă mult de dorit, aşa cum arată navigarea în perioada de criză, iar pericolul este deteriorarea capitalului uman (sub aspectul educaţiei, sănătăţii).

Pornind de la aceste idei, voi aborda subiectul strategiei de dezvoltare pe termen lung a României. Scopul meu nu este să definesc obiectivul acestei strategii, ci sa atrag atenţia asupra faptului că aducerea la îndeplinire a unei astfel de strategii impune cooperarea între politicile economice. Alternativa este, aşa cum ne-au arătat-o ultimii 20 de ani, austeritatea impusă de necesitatea programelor de re-echilibrare macroeconomică.

Pentru aceasta voi compara strategia şi mix-ul de politici (sau absenţa lor) din două perioade anterioare: tranziţia la economia de piaţă şi respectiv ciclul de creştere economică 2000 – 2009. Necooperarea între politicile economice în perioada de tranziţie la economia de piaţă a dus la prelungirea perioadei de reformare structurala şi la creşterea costurilor sociale. Lipsa unei strategii pentru perioada de după aderarea la Uniunea Europeană (UE) a dus la pierderea oportunităţii accesului facil la finanţarea externă.

Mix-ul de politici este reprezentat de acea combinaţie între politica monetară a băncii centrale, politica fiscală şi de venituri promovată de guvern, dar şi de politica structurală, decisă într-o economie de piaţă de către agenţii economici .

Mix-ul de politici este necesar pentru că niciuna dintre aceste politici pe cont propriu nu poate obţine obiectivul propus prin strategie, pentru simplul motiv că fiecare dintre aceste politici se adresează doar unui anumit segment al economiei.

Tranziţia la economia de piaţă

Înainte de 1990, economia era organizată centralizat, iar deciziile de producţie pentru fiecare întreprindere din economia naţională erau luate pe baza unui plan. Într-o astfel de economie, preţurile erau doar simple expresii în monedă ale unor agregări obţinute prin tabelul intrări – ieşiri.

Programele de tranziţie la economia de piaţă au reprezentat un set de politici imaginate de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BM) si aplicate diferit de numeroase guverne şi erau bazate cel puţin pe trei elemente: liberalizare a preţurilor şi comerţului, administrare privată a activelor, sistem bancar pe două niveluri (banca centrală şi bănci comerciale).

Fiecare stat a urmat în ritmul propriu acest set de politici, fără însă să existe o strategie construită la nivel naţional, şi care sa fie înţeleasă de opinia publică. În aceste condiţii, de fiecare dată când erau luate masuri de restructurare economică cu implicaţii de tipul şomajului, apăreau protestele de masa şi programul de reforme era abandonat din lipsa unui sprijin public.Am suferit si continuam sa suferim si astazi si datorita lipsei unei comunicari adecvate la nivel national in privinta tintelor pe care ni le propunem sa le atingem, a efectelor pe termen lung pentru tara si populatie si a cailor de parcurs pentru atingerea unor astfel de obiective.

Aceasta strategie „doi paşi înainte, unul înapoi”, numită „stop and go” are ca rezultat creşterea costurilor sociale ale reformelor, deoarece restructurările se întind pe perioade de timp mai mari, şi împreună cu ele şi perioadele de ajustare a disponibilului de locuri de muncă, dar şi a salariilor (datorită întârzierii reluării creşterii productivităţii muncii).

Strategia „stop and go” este foarte bine ilustrată de evoluţia PIB-ului în deceniul tranziţiei la economia de piaţă (slidul # 5). Programul de reformă, destul de curajos dar relativ gradual din perioada 1990 – 1992 (liberalizarea parţiala a preţurilor, renunţarea la decizia centralizată în producţie, transformarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi începerea efortului de privatizare), a permis alocarea mai eficientă a resurselor în economie şi un mic avans de productivitate a muncii. Rezultatul a fost revenirea creşterii economice în 1993 şi 1994.

Din păcate, în 1994 programul de reforme a fost abandonat pentru că ritmul destul de lent al aplicării măsurilor producea costuri sociale prea greu de suportat pentru o perioadă atât de îndelungată. Rezultatul a fost o creştere economica nesustenabilă în 1995 şi 1996, şi necesitatea unor reforme şi mai dure în perioada 1997 – 1999.

Din nefericire pentru economia româneasca, reformele dure din perioada 1997 – 1999 au fost aplicate într-un mediu internaţional marcat de criza financiară din Asia si Rusia, ceea ce a afectat capacitatea noastră de a atrage fonduri externe pentru finanţarea reformelor.

Ritmul lent al reformelor din perioada 1990 - 1993 a condus la persistenţa şi creşterea ratei inflaţiei în România până la niveluri exprimate cu trei cifre (256.1% in 1993; astfel, 1 leu de la 1 ianuarie 1993 mai valora doar 28 bani la 31 decembrie acelaşi an. Pentru comparaţie, 1 leu de la 1 ianuarie 2009 valora aproximativ 95 de bani la 31 decembrie 2009). Abandonarea reformelor la mijlocul anilor `90 a readus inflaţia la nivelul exprimat cu trei cifre în 1997 (slidul # 6).

Ritmul susţinut de dezinflaţie început în 1998 a fost rezultatul instaurării unei politici monetare restrictive, pe fondul realizării unor reforme structurale (finalizarea liberalizării preturilor, abandonarea sistemului de subvenţii în marile ramuri economice, etc).

Trebuie reamintit că ajustarea economică făcută prin politica monetară este extrem de costisitoare din punct de vedere social, pentru că în acest caz corecţia afectează pe toata lumea în acelaşi timp şi scade preturile tuturor activelor. Rezultatul acestui tip de ajustare economica poate fi o recesiune de scurtă durată.

Dacă politica de restructurare economică în întreprinderile aflate la acel moment în proprietate de stat ar fi fost făcuta la timp şi in ritm susţinut, productivitatea muncii ar fi permis menţinerea/creşterea salariilor şi alocarea mai bună a resurselor de capital uman. Din păcate, în acea perioadă, s-au amânat reformele structurale şi veniturile au fost susţinute inflaţionist, iar ajustarea a fost făcută în ceasul al 12-lea prin politica monetară, cu costuri sociale mari.

O imagine sugestivă a costului social al absentei mix-ului de politici în perioada tranziţiei la economia de piaţă este evoluţia numărului de pensionari (slidul # 7). Pentru că reformele structurale erau lente, şomajul ar fi crescut iar crearea de noi locuri de munca era imperceptibilă. Decizia de politica economică a fost aceea ca pensionarea anticipată sa fie folosită drept înlocuitor al restructurării pieţei forţei de muncă (şi implicit al şomajului).

Din păcate, bugetul de pensii era si el afectat de scăderea economică (ca şi PIB-ul) şi ca atare se reducea. Singura soluţie găsită a fost creşterea impozitării muncii, ceea ce nu a făcut decât să întârzie şi mai mult crearea de noi locuri de muncă. În condiţiile în care numărul de pensionari a crescut mai repede decât bugetul din care pensiile erau plătite, singura soluţie de achitare a pensiilor a rămas reducerea cuantumului pensiei.

Acesta a fost un cost social mare pentru ca a afectat în mod direct aproape o treime din totalul populaţiei Romaniei, având în vedere că numărul de pensionari s-a dublat în perioada tranziţiei.

Ciclul economic 2000-2009

România a reuşit abia în anul 2002 să egaleze nivelul PIB-ului din 1989, în condiţiile în care Polonia, Cehia sau Ungaria realizaseră acest lucru încă din 1999. În anul 2000, economia României a intrat pe partea ascendentă a unui ciclu economic. Acest ciclu economic debuta în condiţii de echilibru economic bazat pe reformarea din temelii a sectorului bancar.

Cel mai important aspect al acestui nou ciclu economic a fost probabil decizia din 1999 de aprobare a aderării României la UE. Acest lucru a oferit politicilor economice un obiectiv si o strategie (negocierea pe capitole), chiar în condiţiile în care cooperarea dintre politici nu era perfectă.

Politica monetară a fost consecventă cu obiectivul care îi revenea - de liberalizare a contului de capital. Acest obiectiv a fost realizat cu întârziere (2006 în loc de 2004) tocmai din cauză că lentoarea reformelor structurale din anumite domenii, încă reglementate de stat, nu permitea liberalizarea tuturor tranzacţiilor financiare, fără însă ca aceasta să afecteze negativ echilibrul macroeconomic. Nici chiar în anul 2006, când BNR nu a mai putut amâna deschiderea contului de capital unele reforme nu erau finalizate, dar amânarea nu mai era posibilă fără să fie afectată aderarea la data de 1 ianuarie 2007.

În cursul acestui ciclu economic am asistat atât la necooperarea dintre politica fiscală şi cea monetară, dar şi la lipsa unei viziuni cu privire la modul de utilizare a capitalului (uman şi financiar) după aderarea la UE. Efectul imediat este recesiunea cu care ne confruntam astazi, însă mai gravă mi se pare pierderea opertunitatii de dezvoltare care va întârzia creşterea nivelului de trai cel putin pe termen mediu.

Creşterea economică medie din perioada 2000 – 2006 a fost de 5.6% (slidul #9). Motorul creşterii economice au fost exporturile şi investiţiile. Exporturile au fost susţinute de competitivitatea obţinută prin politica BNR de depreciere controlata a cursului de schimb. Investiţiile în România au devenit atractive şi datorită scăderii percepţiei de risc în momentul confirmării statutului de membru al NATO şi de viitor membru al UE.

După 2005 însă, motorul creşterii economice a devenit consumul, iar creşterea economică medie s-a situat peste nivelul potenţialului. Rezultatele acestui fenomen au fost dezechilibrele macroeconomice (inflaţia şi deficitul extern).

Aceste dezechilibre nu puteau fi controlate exclusiv de politica monetară, ci era necesară, în primul rând, contribuţia politicilor fiscală şi a veniturilor. În lipsa acestei cooperări, dezechilibrul extern s-a adâncit până în momentul în care piaţa l-a corectat provocând însă o dureroasă recesiune (creşterea PIB de -7.1% în 2009).

Manualul de bună practică economică spune că un deficit de cont curent sustenabil pentru o economie ca a României se situează undeva la 5 – 6% din PIB. În România, după 2003, deficitul contului curent nu a mai putut fi oprit prin politica monetară şi a atins un maxim de 13.4% din PIB în 2007(slidul # 10).

Din calcularea PIB prin metoda cheltuielilor, la care se adaugă elementele contului curent, se obţine ecuaţia între balanţa comercială pe de-o parte şi economisirea sectorului neguvernamental, respectiv guvernamental, pe de altă parte. Dezechilibrul comercial are o corespondenţă în dez-economisirea fie în sectorul neguvernamental (creditarea externă peste nivelul veniturilor), fie în cel guvernamental (deficitul bugetar).

Modificarea factorilor determinanţi ai creşterii economice dinspre exporturi spre consum a condus la excesul deficitului de cont curent, pentru că România nu producea bunurile cerute de consumatori şi ele erau importate.

Este foarte adevărat că o parte a deficitului comercial (care a stat la baza deficitului de cont curent) a fost rezultatul retehnologizărilor făcute de întreprinderile care au primit fluxuri de investiţii străine directe. Acest proces era absolut normal. Însa importul de autoturisme sau împrumuturile externe pentru finanţarea cumpărărilor de terenuri şi construcţia de locuinţe au creat deficit de cont curent care nu îşi avea rădăcina în procesul de catching-up, de recuperare a decalajului faţă de UE.

Pentru ca deficitul comercial să crească nesustenabil era nevoie de o cerere solvabilă. În acest punct s-a manifestat necooperarea dintre politica monetară şi cea fiscală, dar şi a veniturilor.

O prima sursa de finanţare a consumului din import a fost creşterea nesustenabilă a salariilor. Ritmul de creştere a salariilor reale a fost cu două cifre, în condiţiile în care inflaţia, care erodează veniturile salariale, creştea moderat cu un nivel exprimat cu o singura cifră după 2005.

Pe de alta parte, în condiţiile în care economia creştea în medie cu 5%, obţinerea unor astfel de creşteri de salarii nu se putea face decât pe seama productivităţii muncii. Acest defect nu a fost vizibil decât din 2005, după ce BNR a renunţat la politica de depreciere controlata a cursului de schimb, care permitea obţinerea unui spor artificial de productivitate.

Accentuarea decalajului dintre ritmul de creştere a salariilor si cel a productivităţii muncii arată clar formarea dezechilibrului extern (slidul #11). Politica structurala ar fi trebuit sa intervină aici şi deciziile agenţilor economici privaţi ar fi trebuit sa tempereze salariile.

O alta sursă de finanţare a cererii de consum au fost salariile din sectorul public. Dacă în economia reală salariile au erodat productivitatea muncii, în sectorul public creşterea salariilor s-a transferat direct în deficitul fiscal. În aceste condiţii, deficitul fiscal, ca pondere in PIB, a crescut de aproape 10 ori intre 2005 si 2009, pentru că şi ponderea cheltuielilor cu salariile aproape s-a dublat în aceeaşi perioadă (slidul # 12).

Politica fiscală şi cea a veniturilor ar fi trebuit sa stopeze acest comportament. Pe măsură ce economia creştea peste nivelul potenţial, sectorul bugetar ar fi trebuit sa anticipeze venirea unui moment al corecţiei şi să se comporte anti-ciclic, făcând surplus, nu mărind deficitul bugetar.

Creşterea salariilor la nivelul economiei a dat posibilitatea creşterii creditelor acordate populaţiei, mărind şi mai mult cererea de bunuri de consum. Creditul neguvernamental a crescut extrem de rapid, nivelul fiind exprimat cu două cifre, până la momentul în care criza financiară mondială ne-a afectat şi pe noi în 2008, pe fondul extinderii panicii către economiile emergente (slidul # 13).

În condiţiile în care politicile fiscală, a veniturilor şi structurală nu au cooperat în sensul menţinerii echilibrului macroeconomic, în lipsa altui obiectiv pe termen lung, politica monetară nu putea face faţă singură exceselor din economie din două motive.

În primul rând, aşa cum a arătat şi experienţa tranziţiei, ajustarea făcută prin politica monetară este cea mai dureroasă şi nu este de dorit sa se ajungă în aceasta situaţie.

În al doilea rând, începând cu anul 2005, BNR a adoptat o strategie de politică monetară în care este vizat un singur obiectiv (stabilitatea preţurilor) tocmai pentru a putea realiza cât mai eficient dezinflaţia. În acest scop, BNR foloseşte cu precădere instrumentul ratei dobânzii, şi atunci când este nevoie poate apela si la alte masuri .

Din păcate, necooperarea celorlalte politici economice a pus BNR în faţa unei dileme:

  • creşterea salariilor peste productivitate şi a deficitului public au creat un exces de cerere de consum care se traduce prin inflaţie. Pentru aceasta, BNR trebuia sa mărească rata dobânzii;
  • intrările mari de valuta, atrase de diferenţialul de dobândă între România şi economia zonei euro, se traducea prin risc sistemic. Pentru aceasta, BNR trebuia sa micşoreze rata dobânzii.

În plus, rata dobânzii este un instrument care îşi arată efectele după o perioadă mai mare de timp de la aplicare decât alte politici. Dacă celelalte politici ar fi cooperat cu politica monetară, aceasta dilemă nu ar fi existat.

Creşterea creditului intern prin împrumuturi făcute de băncile din România la băncile mama a dus la agravarea dezechilibrului extern şi prin creşterea datoriei externe pe termen scurt (slidul # 14).

Manualul bunelor practici economice spune ca nivelul adecvat al rezervelor valutare trebuie sa fie cel puţin egal cu cel al datoriei pe termen scurt. La nivelul anului 2008, România era în pericol să încalce acest criteriu, iar investitorii internaţionali au profitat de această slăbiciune pentru a ataca leul în octombrie 2008.

Acest atac a marcat de fapt o pierdere de credibilitate pentru economia României. Credibilitatea este activul cel mai de preţ al unei bănci centrale. Din punctul de vedere al BNR, recâştigarea încrederii în economia Romaniei urma să fie un proces costisitor. România a contractat în 2009 un pachet de sprijin de aproape 20 miliarde de euro de la instituţiile internaţionale.

Strategia de dezvoltare

Ceea ce rezultă din experienţa ultimilor 20 de ani, şi este un bun punct de plecare pentru noul ciclu economic în care intram, este că păstrarea echilibrului macroeconomic, pe care este necesar sa se construiască o strategie de dezvoltare cu un obiectiv clar definit, este strict dependentă de cooperarea între politicile economice.

Obiectivul aderării la Uniunea Economica şi Monetara (UEM) este doar un examen pe care îl dăm până în 2015 pentru a dovedi că putem avea politici economice corelate ( sa ne amintim ce importanta a fost ancora obiectivului asumat la nivel national de aderare la UE si NATO), dar echilibrul macroeconomic trebuie păstrat mai departe, în condiţiile în care trebuie ca România să îşi găsească ritmul şi resursele de dezvoltare. Foarte important va fi ca Romania sa probeze sustenabilitatea indeplinirii criteriilor pe termen lung.

La nivelul anului 2009, România nu îndeplinea criteriile nominale de la Maastricht pentru adoptarea monedei unice, cu excepţia celui de datorie publică (slidul #16). Este foarte probabil ca pe măsură ce rata inflaţiei în celelalte state membre ale UE să crească în următorii ani, iar în România să continue dezinflaţia, să putem realiza acest criteriu.

La fel se va întâmpla şi în cazul criteriului dobânzilor pe termen lung. În condiţiile deficitelor bugetare mai mari din multe state membre ale UE, preţul împrumuturilor va creste, în timp ce România tocmai a arătat că se poate împrumuta mai ieftin decât state din zona euro, chiar daca are rating mai defavorabil.

Însă adevăratul test pentru politicile economice din România este legat de criteriile nemenţionate explicit in Tratat, si anume aşa-zisele criterii de convergenţă reală. Aceste criterii au la baza de fapt un singur element – productivitatea muncii. Convergenta reala presupune diminuarea decalajelor dintre tari cu privire la nivelul de dezvoltare si conditiile de trai. Criteriile de convergenta reala se refera la nivelul PIB/locuitor, structura ramurilor economiei nationale, gradul de deschidere a economiei, volumul comertului exterior, costurile cu forta de munca. PIB-ul pe locuitor in Romania anului 2009 se situa la 21,6% din PIB-ul mediu al UE-25.

România avea la nivelul anului 2008 o productivitate orară a muncii de aproximativ 40% din nivelul mediu al zonei euro (slidul # 17). Aderarea în acest moment la zona euro, care are o productivitate a muncii mai mult decât dublul nostru, şi pierderea independenţei politicii monetare ar însemna că diferenţa de productivitate se traduce rapid prin intermediul salariului şi / sau şomajului.

Se pune întrebarea ce poate face politica monetară pentru creşterea productivităţii. Răspunsul este - un singur lucru: să îşi urmărească cu obstinaţie obiectivul de stabilitate a preţurilor. În acest fel, deciziile agenţilor economici sunt luate pe baza unor informaţii despre cerere şi ofertă cât mai reale, iar alocarea resurselor în economie tinde spre optim.

La sfârşitul anului 2009 au apărut numeroase păreri conform cărora BNR a ratat ţinta de inflaţie de 3,5%. Totuşi, trebuie subliniate două elemente:

  • scopul regimului de ţintire este obţinerea dezinflaţiei, astfel încât să fie asigurate condiţiile stabilităţii preţurilor;
  • partea din inflaţie care este direct influenţata de politica monetara (core2 ajustat) s-a situat apreciabil sub ţinta de inflaţie (2,8%).

Deci politica monetară a reuşit să îşi aducă contribuţia pozitivă la mix-ul de politici. Însă dacă ne uitam la totalul ratei inflaţiei din 2009, constatăm că elementele care au determinat depăşirea ţintei sunt decizii ale politicii fiscale – adică creşterea accizei la tutun şi politica ajutoarelor sociale în domeniul combustibililor folosiţi la încălzirea locuinţelor (slidul # 19).

Coordonarea politicilor economice ar fi presupus ca politica fiscală să fi anunţat de la începutul anului sau chiar pe un ciclu bugetar mai lung (3 ani) care este abordarea pe fiecare element de venit, respectiv cheltuială publică. Deşi ţinta de inflaţie pe opt trimestre este asumată în comun de BNR şi Guvern, politicile economice nu par să fie aplicate cu aceeaşi perspectivă de timp.

Creşterea economică nu este rezultatul unei politici de creditare laxe, sau a generozităţii subvenţiilor statului. Creşterea economică este rezultatul unei politici de restructurare continue prin care sectoarele economiei se adaptează la cerinţele pieţei (slidul # 20).

Utilizarea eficientă a capitalului este condiţionată de lipsa erodării acestuia prin inflaţie. În acest loc intervine politica monetară, pentru a asigura stabilitatea preţurilor.

Eficienţa utilizării capitalului se poate face şi prin creşterea cantităţii de capital, dar aducerea capitalului din exterior (peste ceea ce se economiseste la nivel intern) produce dezechilibre care trebuie să fie sustenabile. Aici trebuie să intervină politica fiscală şi cea de venituri pentru a nu se depăşi limitele sustenabile ale serviciului datoriei.

Singurul element care contează pe termen lung în creşterea economică a unei ţări este capitalul uman. Avantajul competitiv pe termen lung al unei tari, ca de altfel al fiecarei companii (afaceri), il da calitatea fortei de munca. Ca atare, orice strategie de dezvoltare (indiferent care este obiectivul ei) trebuie sa pornească de la capitalul uman şi de la educaţie. În prezent, statisticile la nivelul UE nu ne situează între locurile fruntaşe în ceea ce priveşte educaţia (slidul #21). Datoria celor care fac politicile economice este sa asigure o finanţare eficientă şi sustenabilă în acest domeniu ( exemplul bun este dat si de proiectul strategiei UE 2020).

În afara capitalului uman, România trebuie sa îşi continue reformele structurale pentru a putea mari nivelul productivităţii muncii. Un indicator relevant al diferenţei de capital fizic, şi prin urmare de utilizare eficientă a resurselor, este consumul de energie pentru realizarea unei unităţi de PIB (slidul #22). Este nevoie de multe investiţii pentru a aduce nivelul economiei Romaniei la cel al zonei euro, iar restructurarea făcuta de sectorul privat trebuie să aibă în vedere realocarea resurselor astfel încât să se asigure eficienţa utilizării acestora.

Este adevărat că acest proces este mare consumator de resurse financiare atât publice cât şi private. Politicile de cheltuieli publice trebuie să fie puse în concordanţă cu scopul dezvoltării, iar strategia de dezvoltare trebuie să fie asumată de toate societatii romanesti (politice, sociale).

Obţinerea finanţării pentru dezvoltarea strategică nu va mai fi la fel de uşoara ca în precedentul ciclu economic. Într-o mare măsură, vom fi obligaţi să ne bazăm mai mult pe resursele de investiţii deja prezente în ţară, şi care nu sunt creatoare de fluxuri de datorie. În această categorie intră economiile populaţiei, profiturile companiilor şi transferurile muncitorilor români care lucrează în străinătate.

România are în acest moment un sistem bancar solid, care nu a arătat vulnerabilităţi sistemice în timpul crizei financiare. Este necesar ca resursele de finanţare ale celor 41 de bănci prezente pe piaţa românească să fie folosite cât mai eficient, pentru investiţiile menţionate mai sus.

Sistemul bancar din România este îndeajuns de matur pentru a administra un astfel de volum de resurse, pentru că deja intermediază 40% din PIB. Dacă deja avem sursa de finanţare, avem sectorul bancar care poate mijloci alocarea resurselor financiare, cunoaştem principalele echilibre pe care dezvoltarea viitoare trebuie sa le respecte, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca societatea romaneasca, inclusiv generatia tânără să se exprime cu privire la obiectivul acestei dezvoltări. Alternativa dezolantă este să creştem dezechilibrat şi de la an la an să fim obligaţi să facem ajustări frecvente, însoţite de costuri sociale mari.