Epoca modernă


Epoca modernă


Circulația monetară în Ţările Române în secolele XVII-XVIII

La mijlocul secolului al XVII-lea, ca o consecinţă a declinului politic în care se aflau, Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Drept urmare, piaţa monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către numeroase monede emise în întreaga Europă.

În această epocă s-a impus talerul-leu olandez, o monedă de argint foarte populară în întreg Imperiul Otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Această monedă a circulat în Ţările Române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când a fost înlocuită de talerii Mariei Tereza şi de cei spanioli. Popularitatea talerului-leu era însă atât de mare, încât s-a ajuns ca, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat cu însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu, divizată în 40 parale, o monedă fictivă, fără circulaţie efectivă. Așadar, prețurile erau exprimate în lei și în parale, în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau din argint, de diverse proveniențe: Austria, Turcia, Rusia, Spania etc.

Deşi numele de „leu” făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţă otomană. Începând cu anul 1687, sultanul Süleyman II, în încercarea de a rezolva criza monetară prin care trecea Imperiul Otoman în epocă, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. guruş), divizat în 40 parale (turc. para) care a avut o mare răspândire şi în Ţările Române.

Prima emisiune comună pentru Ţara Românească şi Moldova s-a produs în cursul războiului ruso-turc, când, la Sadagura (lângă Cernăuţi) s-a bătut, între anii 1772-1774, o serie de monede având reprezentate pe avers stemele celor două Ţări Române figurate sub coroana Imperiului rus, iar pe revers cifrul împărătesei Ecaterina II.


Regulamentul Organic (1831-1832)

Regulamentul Organic a încercat o nouă unificare a cursurilor monetare din Principate. Cursul monedelor era reglementat într-o manieră unică atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova, prin instituirea a două etaloane, care erau raportate la leul de calcul, împărţit în 40 parale. Etalonul de aur era ducatul olandez, evaluat la 31 lei şi 20 parale, iar etalonul de argint, sfanţul (moneda austriacă de 20 kreuzeri), cu valoarea de 2 lei şi 10 parale.


Românul şi romanatul

În ciuda existenţei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Al. I. Cuza, piaţa românească era dominată în continuare de cursul haotic al monedelor străine. În consecință, a fost inițiat un proiect pentru baterea unei monede naționale.

Asupra denumirii unităţii monetare au existat în epocă numeroase dezbateri. S-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care a fost obţinut și acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite.

Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda ALEXANDRU IOAN I. DOMNU PRINCIPATELOR-UNITE, iar pe revers, armele ţării, cu legenda ÎN UNIRE TĂRIA. Proiectul nu a fost însă finalizat pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului Otoman.


Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale din 22 aprilie 1867

Acesta este documentul de naştere a sistemului monetar naţional. Urmând îndeaproape definiţia francului francez din 27 martie 1803 (francul Germinal), unitatea monetară a României era definită ca „cinci grame argint, din care 835 din 1000 argint fin şi 165 din 1000 aliaj”. Conform sistemului zecimal metric al Uniunii Monetare Latine, leul era împărţit într-o sută de unităţi numite bani, punându-se astfel capăt vechii împărţiri în 40 de parale. Art. 11 prevedea că monedele de aur şi argint ale Franţei, Belgiei, Italiei şi Elveţiei „se vor primi în ţară la toate casele publice deopotrivă cu moneda legală a ţării”, reprezentând dorinţa de a adapta sistemul monetar românesc la normele Uniunii Monetare Latine.


Uniunea Monetară Latină

Uniunea Monetară Latină s-a constituit la 23 decembrie 1865 din iniţiativa împăratului Napoleon III, reunind Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia în jurul principiului că monedele de referinţă din fiecare ţară a Uniunii au aceeaşi greutate în aur fin. Era stabilită o valoare intrinsecă a unităţilor monetare de 4,5 g argint sau 0,29 g aur, cu un raport fix de 1:15,5 între argint şi aur. Aceste monede, împreună cu subdiviziunile lor, aveau aceeaşi putere de circulaţie în fiecare dintre ţările membre ale Uniunii, păstrând, în acelaşi timp, simbolurile naţionale.

Ulterior încheierii convenţiei din 1865, a aderat și Grecia (1868), iar numeroase state au adoptat principiile Uniunii, fără să i se alăture în mod formal. Printre aceste state se număra şi România, alături de Spania, Serbia şi Vatican. Uniunea Monetară Latină a fost dizolvată în 1926, dar abandonarea convertibilităţii în aur a avut loc încă din 1914.


Primele monede româneşti

Legea monetară din 22 aprilie 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 lei, 1 leu şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani). Baterea monedei din aur şi argint a fost întârziată de lipsa mijloacelor financiare, dar şi de natura relaţiilor de dependenţă a statului român faţă de Imperiul Otoman.

În aceste condiții, pentru început, au fost puse în circulație doar monede din bronz. Astfel, până la înfiinţarea Monetăriei Statului în anul 1870, a fost comandată baterea de monede la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham, precum şi la monetăria din Bruxelles. În primul deceniu de la adoptarea legii monetare au fost bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (4 milioane lei doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (aproximativ 14 milioane lei între 1873-1876).


Biletele ipotecare: primele bancnote româneşti

Războiul de Independenţă pune statul român în faţa unor dificultăţi financiare nemaiîntâlnite până în acel moment, provocate de necesitatea finanţării operaţiunilor militare, precum şi de imposibilitatea de a obţine o finanţare externă.

Legea din 12 iunie 1877 autorizează Ministerul de Finanţe să emită bilete ipotecare în valoare de maximum 30 milioane lei. Purtând valorile de 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 lei, biletele „vor fi la purtător, vor avea cursul obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice cu valoarea lor al pari”, conform textului legii. De asemenea, circulaţia biletelor ipotecare este limitată la o perioadă determinată, urmând să fie răscumpărate la o valoare de 10% peste valoarea lor nominală. Cu fabricarea biletelor au fost însărcinate atelierele Băncii Franţei.


Prima emisune de bancnote a Băncii Naţionale a României

Prin legea din 17 aprilie 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, având „dreptul exclusiv de a emite bilete la purtător”. Banca Naţională primea exclusivitatea deciziei asupra formei, cantităţii şi modului de emisiune ale biletelor de bancă, a căror valoare nu va putea fi mai mică de 20 lei.

De asemenea, BNR trebuia să retragă din circulaţie biletele ipotecare în maximum patru ani de la înfiinţarea sa, însă acest lucru s-a întâmplat abia în 1888, când au fost retrase printr-o lege specială. În perioada 1880-1888, biletele ipotecare au circulat purtând pe avers un supratipar cu numele Băncii Naţionale, data de 9 septembrie 1880 şi semnăturile autorizate ale băncii centrale. Fără să fie o emisiune proprie, biletele ipotecare cu supratipar reprezintă prima bancnotă care poartă însemnele Băncii Naţionale a României.

Prima bancnotă emisă de Banca Naţională este datată 19 ianuarie 1881 şi are valoarea nominală de 20 lei, fiind tipărită în atelierele BNR din Bucureşti, folosind clişee şi hârtie cu filigran elaborate la Banca Franţei. În cursul aceluiaşi an, au fost fabricate, în aceleaşi condiţii, nominalurile de 100 şi 1.000 lei. Desenul bancnotelor a fost realizat de Georges Duval, iar gravura clişeelor din cupru de Pierre Dujardin, aceiaşi artişti care au lucrat şi pentru biletele ipotecare. Bancnotele BNR având caracteristici identice cu cele ale emisiunii din anul 1881 au fost emise până în anul 1895 (bancnota de 20 lei), 1906 (bancnota de 1.000 lei) și 1907 (bancnota de 100 lei).

Introducerea în circulaţie a bancnotelor BNR a reprezentat finalul constituirii sistemului monetar românesc, asigurând o cantitate de bani suficientă pentru dezvoltarea economiei tânărului stat român independent.


1890: trecerea la monometalismul aur

Legea din 17 martie 1890 menţinea definiţia unităţii monetare naţionale care a fost dată prin legea monetară din 1867 (0,3226 g aur cu titlul 900 la mie), dar a abrogat definiţia în argint a leului. Monedele de argint deveneau monede divizionare, fiind primite în mod obligatoriu la plată pentru suma maximă de 50 lei. Se instituia astfel monometalismul aur ca bază a sistemului monetar naţional, în acord cu tendinţa mondială de la sfârşitul secolului al XIX-lea.


Moneda în Transilvania, Banat şi Bucovina (1867-1914)

După constituirea monarhiei austro-ungare, în provinciile româneşti din noul imperiu au continuat să circule în mod legal două feluri de bani de argint: florinul austriac (1 fl = 100 Neukreuzer, crăiţari) şi talerul unional (Vereinsthaler), emişi de Banca Naţională Austriacă Privilegiată încă din anul 1857. Existau şi aşa-numitele „monede comerciale”, precum „talerul levantin” sau „talerul terezian”, monedă de argint cu efigia Mariei Tereza. Dintre monedele de aur, cea mai intensă circulație au avut ducatul sau „galbenul” (= 4,80 fl) şi coroana (= 13 fl). Conform legii monetare din România din anul 1867, 1 ducat avea valoarea de 11,75 lei.

O bancă centrală austro-ungară a fost fondată abia în anul 1878, cu două sedii, la Viena şi Budapesta. În Transilvania, noua bancă centrală avea filiale la Cluj şi Arad. Prin reforma monetară din anul 1892, a fost înlocuită unitatea monetară austriacă de argint cu o monedă de aur, coroana. Totuşi, florinul de argint avea în continuare o putere de plată nelimitată, fiind echivalent cu 2 coroane. Bancnotele erau tipărite bilingv (în germană şi maghiară), iar denumirea nominalului era înscrisă în toate limbile naţionalităţilor supuse dublei monarhii.