Domnule Rector,
Domnule vicepreședinte al Senatului,
Domnule academician,
Stimați membri ai Senatului Universității de Vest din Timișoara,
Onorantă Comisie de Laudatio,
Domnule Decan al Facultății de Economie și de Administrare a Afacerilor,
Iubiți confrați veniți de la București,
Dragi studenți,
Pentru Universitatea de Vest din Timișoara am avut întotdeauna o atracție specială.
Azi mi se confirmă simțămintele, îndelungate și nicicând oscilante, față de o comunitate academică aparte în universul trăirilor mele.
Faptul că acum și aici arătați deschis prețuire pentru activitatea intelectuală constituie pentru mine dovada supremă că sentimentele nu au fost în zadar.
Vă mulțumesc pentru acest moment în care prețuirea atrage prețuire.
Mulțumesc pentru gândurile transmise de domnul Guvernator, academician Mugur Isărescu și pentru cele exprimate aici de domnul Rector, prof.univ.dr. Marilen Pirtea, care mi-au întărit convingerea că prietenia adevărată rezistă doar cu dubla resursă, a criticii și a prețuirii.
Se cuvine să dau frâu liber prețuirii pentru personalitățile Comisiei de Laudatio pentru ce s-a prezentat aici, o pagină memorabilă de recredibilizare a respectului prin autorespectul naturii academismului.
Aduc o ofrandă de sinceritate pe altarul sentimentelor reciproce de frățietate cu vestitorul Laudatio, prof. univ. dr. Ioan Talpoș.
Sunt impresionat de gestul colegilor din facultatea pe care n-am părăsit-o de , iată în curând, cinci decenii, de a fi prezenți la această ceremonie.
Întreaga mea gratitudine pentru prietenii momentelor timișorene ale tinereții și sper că vor avea mereu agilitatea ludică a vacanțelor noastre.
Mă bucură prezența în sală a surorii mele și a fiicei mele.
Salut pe colegii din BNR prezenți aici.
Iubiți prieteni,
Cum mulți dintre dumneavoastră mă cunoașteți– și sper să fie în continuare de fapt recunoaștere - știți că sunt consecvent în prietenie.
Vă asigur aici, cu solemnitatea pe care o impune roba, că Universitatea de Vest din Timișoara rămâne pentru mine un reper moral și profesional și sursa cea mai vie de inspirație pentru slujirea adevărului în teoria economică.
Aș zice, că am temei pentru prețuire și pentru exemplul de înțelegere a rosturilor teoriei, fiind printre puținele universități mari din țară – de fapt cred că singura în afară de ASE - care mai au programe de studii specializate pe teoria economică.
Felicit conducerea Universității că a rezonat cu un obiectiv nobil, dincolo de constrângeri bugetare și comoții ale managementului academic național, acordând șanse pregătirii pentru fundamentele științei economice.
Este chiar o axiomă pentru proiectele naționale de poziționare pe partea progresului că fără să ne asigurăm de înțelegerea perspectivei, a semnificației contextelor, fără viziune integratoare, suntem mai degrabă orbi în universul și așa cețos al cunoașterii sociale.
Pentru a atinge standarde științifice înalte în cogniția economică este nevoie să ambiționăm să ne uităm atât prin ochiul condorului – Einstein își dorea să vadă cu ochii lui Dumnezeu – cât și prin ochii furnicii.
Avem un exercițiu prin trecerea de la perspectiva micro la cea macro, dar aici vorbesc de mai mult, de perspectiva care le include pe amândouă și le vede atât conexiunile dintre ele, cât și inserția economicității în realitatea integrală a vieții trăite.
Undeva am spus că pentru a ne descurca în peisaj, pentru a nu ne rătăci în desișurile lui empirice, e nevoie să vedem de sus peisajul.
În plus, să avem ochiul teoretic format și pentru a vedea cum se mișcă în întreg lumea teoriilor, plină de convulsii pentru prevalență și insistente în a ne impune sens acțiunilor noastre.
Iată de ce pot spune că la UVT mă simt ca acasă.
Tocmai pentru am acest confort psihic îmi propun să vă rețin atenția cu câteva reflecții legate de condiția epistemică a Economiei.
Consider că Disertația pregătită și tipărită vă este la îndemână, puteți să o parcurgeți pe îndelete și de aceea nu o voi prezenta.
Dacă din motive de agendă aglomerată nu o veți face, vă așteaptă ceva mai elaborat, disertația fiind, cum e ușor de constatat, nucleul unei viitoare cărți.
Pentru cei interesați de dezvoltări la reflecțiile mele am adus, în compensație, dar și ca supliciu academic, o carte, o abordare extinsă a obsesiilor mele teoretice; difuzarea acestei ediții este exclusivă, sunteți singurii posesori ai ei!
Dragi colegi,
Se știe că marea problemă în receptarea rostului a ceva, cum e cazul unei științe bunăoară, contează mai puțin ce poate în sine acea știință, decât ceea ce se crede din afara ei că poate.
Economia ca știință are această provocare, i-aș zice blestemată, care implică epistemologia ei: tematizează mai mult decât conceptualizează.
Aceasta se întâmplă pentru știința economică privește mai mult la efect decât la cauză, descrie (face fișe medicale) și nu prescrie (nu iese din empiria habitualului) sau, spus franc, oferă rețete medicale pentru bolnavi, iar nu soluții la boli.
De unde acest mod de a strâmtora statutul științei economice?
În opinia mea sunt două acțiuni pe care știința economică le-a făcut de la Daniel Defoe și Bernard Mandeville încoace: una este o cedare costisitoare, iar cealaltă o adopție forțată.
Este vorba, pe de o parte, de abandonarea referențialului corect reprezentat de complexitatea peisajului, în favoarea unui element al peisajului, făcut, nu născut.
Știința economică se lasă sedusă de principiul parcimoniei, țintind exclusiv materialitatea, avuția, și ocolește principiul conexiunii, desubiectivând sursa acțiunii economice, văzând fenomenul economic ca fizică a naturii umane.
Această cedare generează complicata înțelegere a funcționării relației axiale a omenirii, cea dintre individ și societate, deapănă povestea despre opțiuni metodologice alternative, cu implicații societale niciodată tranșabile.
Pe de altă parte, se evidențiază subordonarea obiectivului a face, avuție în esență, mecanismelor puterii politice, încărcarea explicației cu metafizica intereselor.
În acest caz, suntem nevoiți să acceptăm referențiale nonștiințifice în practica teoretică, de natura credințelor, preceptelor, închipuirilor.
Sintetic formulat, abandonarea a dus la o gâlceava, interminabilă și contraproductivă, de manieră puritanistă, în privința principiului metodologic, subordonarea a dus la inconsistența agendei științifice, la inventarea de modele explicative care să justifice ideologii.
Trebuie observat că atât abandonarea cât și subordonarea au generat o arhitectură conceptuală care - să reziste pe piața ideilor - are nevoie de logistică politică sau cel puțin de susținerea unui grup de interese cu autoritate în termeni de influență globală.
Consecința directă este cumplită: realitatea se configurează reducționist și deformat ca să de-a susținere pretențiilor ideologice, nu adevărului; știința economică pierde autonomie pentru a da satisfacție nevoii de performativitate a puterii.
Cum s-ar zice, fără perdea, fiind nevoită să aibă opțiuni metodologic univoce, fie exclusiv în baza principiului individualismului, fie doar în a principiului colectivismului, cel puțin până mai ieri, într-o formă, azi în altă formă, ca și a mișcării mecanice a intereselor, de care nu se poate îndepărta, știința economică devine sursă de Utopie și instrument de Distopie.
Sensul acestui clivaj de rosturi încarcă deformat percepția față de știința economică, dar, mai grav, introduce suspiciunea că ceva ar susține prin teorii și altceva s-ar întâmpla prin aplicarea ideilor.
Exemplul greu de delegitimat este că Economia nu aduce omului concret - nu doar celui generic, statistic - soluții la problemele pan-ofertante ale progresului, care surprind dinamica așteptărilor, cum sunt accesul la confortul dezvoltării sociale, la prosperitate sau bunăstare, explicit la avuție.
Economia nu a găsit, tocmai datorită opțiunilor unilaterale, care exclud alternative în materie de principii metodologice, calea de a fi concordantă cu răspunsurile date de celelalte științe socio-umane.
Prețuit auditoriu,
Statutul epistemologic al Economiei s-a sedimentat în straturi de produse teoretice și de principii metodologice care trebuie reexplorate, deși în realitate acestea ar fi putea fi cercetate pentru prima dată.
Stratul epistemologic cel mai aglomerat de substanțiere inadecvată este cel produs de-a lungul timpului prin gâlceava din jurul principiilor metodologice, dar și al perspectivelor cognitive, epistemologice, filosofice în esență.
Este, ca să fiu nuanțat, stratul teoretic unde plăcile tectonice sunt instabile și mișcarea lor produce seismele cele mai dese și violente în corpul științei economice.
Centrul nervos cel mai activ se află în jurul relativității, în economie fiind redată de principiul conexiunii, iar energia instabilă emană de la relația axială a omenirii, cea dintre individ și societate.
Nu vreau acum să insist asupra confruntărilor teoretice, ci spun doar că disputa de prevalență în privința principiilor metodologice și a perspectivei epistemice este o slăbiciune provenită din subordonarea ideologică a gândirii economice.
Acest mod de constituență a demersului teoretic complică înțelegea corectă a obiectului de studiu al științei economice.
Provocarea epistemică decisivă a întemeierii cunoașterii economice este viziunea, perspectiva asupra realității, structurată pe coordonatele spațio-temporale ale peisajului, ale locului și timpului.
Se știe prea bine că fenomenul economic are o extensie mărginită finit doar de intenție, iar aceasta declanșează calea către linia orizontului, unde se configurează așteptările, niciodată epuizate.
Vă cer să vă amintiți că atingerea liniei orizontului privirii a dat zburdalnicei noastre juvenilități, prin proba alergării, primul impuls de judecată rațională.
Atunci, prin alergare, am aflat că nu există nicicând posibilitatea, ca și în cazul umbrei omului, să sari peste orizont.
Orizontul posibilităților de manifestare a fenomenului economic este destinat să depășească ceva care aplatizează perspectiva, în jos, acolo unde alergăm, adică subzistența.
Altfel ar fi fost proba dacă am fi putut zbura!
Marea provocare este însă să aproximeze abundența, mereu o fata morgana a ambițiilor noastre, o propensiune asimptotică la ideal.
Să fie înțeleasă, abundența are nevoie de perspectiva înălțimii, pe care o urmează.
În situația cognitivă a înțelegerii orizontului, a contextului, și prin alergare și prin zbor, dorința ascultă mereu de putință pentru a nu evada din realitate.
De aceea fenomenul economic se reduce la expresia particulară de fenomen uman, în acest fel refuzându-se calea către Utopie și eșuarea în Distopie.
Cogniția economică nu poate, altfel spus, recurge la reducerea la absurd din gândirea matematică decât dacă ar avea ca obiect ceva inexistent, absolut ipotetic, o închipuire.
A cochetat, evident, cu astfel de metode, dar a făcut-o cu un avatar al omului concret, cu o presupunere a absolutismului raționalist, năluca omului pur economic (Homo Oeconomicus), un idiot social cum îl diagnostichează Amartya Sen.
În opinia mea a fost o boală a copilăriei acestei științe, prea dispusă, de vârsta aventurilor și de pornirile năvalnice, să imite vedetele acelei perioade a cunoașterii, Fizica Mecanică locuită de demonul lui Laplace fiind cea mai adulată.
Viziunea metodologică tutelară a mecanismului, a ceasornicului, regăsită în limbajul de manual, a dus, între altele, la teoria echilibrului general, cu forma adaptată pur mecanic în teoria austerității, dar și la teoria piețelor raționale și eficiente, prin care aceste mecanisme sunt antropomorfizate irațional, la teoria investițiilor străine directe, unde asimetria consecințelor este trecută cu vederea sub presiunea precarității, la teoria efectelor trickle down ș.a.m.d.
Toate bune și frumoase cu aceste exerciții de gândire, doar dacă ar fi vorba de sala de seminar, iar nu de realitate, care implică viața oamenilor.
Știința economică însă a ajuns să configureze sisteme practice, să de-a realității de zi cu zi chipul experimentalului mental, jocului cognitiv al ipotezelor reducționiste, prin intermediul politicilor economice inspirate de aceste teorii.
Acest tip de finalitate, cumva demiurgică, în sensul facerii realității, sugerează că știința economică nu poate imita până la capăt matematica în modelul său de gândire, în sensul că nu poate opta pentru abordare amorală și discriminară a obiectului ei, economicitatea venind să lege părțile care funcționează după regulile emergenței unui întreg, care se manifestă ca fenomen uman.
Din același motiv știința economică nu prezice, și nicidecum nu extrapolează, dar construiește scenarii alternative în termeni de posibilitate cu anumite grade de probabilitate.
După cum știința economică autonomă, normală, în sens neutral în raport cu ideologiile mesianice, dar sensibilă la starea de bine năzuită de oameni, nici nu prescrie, ci oferă explicații contextuale care sunt lăsate la inspirația decidentului de politici.
De ce, totuși, se întâmplă ca știința economică, adică ceea ce numim la un loc toate expresiile istorice ale cogniției economice, să aibă înclinații metodologice excluzive?.
Răspunsul scurt este că nu are dezvoltată capacitatea de rezistență la cântecul de sirenă al ideologiilor politice legitimatoare de statusuri și roluri specifice exercitării puterii.
Desigur, este un fel de a spune, căci în fapt slujitorii științei economice au urechile ciulite!
Așa s-a ajuns ca știința economică să sporească mai degrabă puterea decât cunoașterea!
Delegitimarea științei economice vine din nerecunoașterea fenomenului uman ca obiect de studiu.
Economia, legitimându-și demersul cognitiv pe performanța puterii, a rămas singura știință socio-umană captivă pozitivismului logic.
Perspectiva umană și umanizatoare a acțiunii economice este cheia pe care trebuie să o folosească pentru a-și deschide orizonturile epistemice!.
Răspunsul pe larg ar necesita o dezbatere, dar care nu poate face obiectul acestui prilej academic.
Am sugestii nuanțate și dezvoltări explicative în cartea pe care ați primit-o.
Iubiți prieteni,
Știința economică a momentului este ceea ce putem noi să facem, slujitorii ei, economicienii - cum i-am numit spre a discrimina între agenții ideilor și cei ai faptelor.
Noi putem să înțelegem și să explicăm care sunt intențiile și țintele unei teorii, pe de o parte, și modul cum ancorează ele, prost sau bine, așteptările oamenilor, pe de altă parte.
De regulă ceea ce vrem să știm este formula maximală a unui manual.
Manualele însă, pe lângă a fi muzeu al teoriilor, sunt scrise cu intenția de a promova o perspectivă metodologică, cel puțin, deși în background fac bezele interesele autorului, individual sau în echipă.
Dincolo de aceste aspecte, stau la pândă câteva capcane ale înțelegerii care sunt întinse de la originile iluministe ale științei economice.
Între acestea, cea mai eficientă este pretenția de universalitate a teoriilor, cu triplu sens al efectelor, asupra spațiului, timpului și indivizilor.
Temeiul acestei pretenții trinitare ține chiar de esența primei modernității, unde progresul împlinește fără greș careul valorilor ei generice, libertate, egalitate, fraternitate și toleranță.
Trebuie observat că placenta în care s-a plămădit știința economică este a unei perioade de bifurcație, sub presiunea umanismului postrenascentist, în imaginarea exercitării puterii, care a dus la înnoirea modelelor ei de legitimare, pe care o numim machiavelism.
Puterea își transformă reprezentarea personalizată într-una intermediată de instrumente cu care se structurează climatul acțiunii în jurul motivației date de perspectiva valorilor de mai sus.
Să remarcăm faptul că știința economică a pătruns din lumea ideilor în societate sistematic ca manual de economie politică.
În acea perioadă s-a preformat modul de proiectare a gândirii economice pe aliniamentele modernității, ale progresului pan-ofertant înainte de toate.
Este atât de profund inculcată în modul nostru de a percepe acest rost al științei economice încât invariabil și acum acredităm orice teorie cu valabilitate universală, ba unele pretind din start această calitate.
Ilustrez cu un simplu exemplu: teoria dezvoltării.
Dezvoltarea este un proces pe care-l simțim, înainte de al teoretiza, căci vine din biologia noastră.
Dar nu pentru că ne cuprinde pe toți acest proces biologic a ajuns el să fie caracterizat ca fiind universal.
El a ajuns în arhitectura conceptuală a științei economice pentru că a fost văzut ca procedura științei economice de a marca distinct ideea de progres social, marea și hipnotizanta promisiune a Iluminismului raționalist, pregătită de Iluminismul religios.
În orice universitate din lume, dacă am face un test, am descoperi că dezvoltarea este văzută ca o cale universală de emancipare, un model de acțiune socială de a depăși necazurile, de atinge fericirea, starea de bine.
De altfel, manualele de economie, fie și când tratează specii ale dezvoltării, lasă de înțeles că aceasta este o posibilitate indiferent de loc, timp sau cuprindere.
Cel mult este descrisă calea de la subdezvoltare la dezvoltare, oarecum implacabilă când ne raportăm la voința de a face și a avea a omului, transferată societății.
Urmăriți discursul public de la noi, dezbaterile pe marginea proiecțiilor despre economie și veți constata apelul la oferta magică, atotcuprinzătoare în privința dezvoltării.
Or, teoria spune ceva mobilizant pe calea speranței că va fi bine, dar realitatea arată altcumva de trei sute de ani de modernitate.
În termeni de reprezentare comună a ideii de dezvoltare, adică de țări dezvoltate, țări în dezvoltare și țări subdezvoltate, statistica nu susține universalitatea dezvoltării, caracterul ei pan-ofertant.
Această statistică, prea bine cunoscută ca să vă ocup timpul cu prezentarea ei, arată că dezvoltarea și teoria ei au valabilitate de loc, timp și cuprindere, posibilitatea ei procesuală nu este universală în orice condiții, oricând, oriunde și oricum.
Dezvoltarea este o stare la scara unu pe unu pentru țările care au urmat la timp valurile revoluțiilor industriale și au finalizat procesele de emancipare individuală, socială și națională.
Ele sunt șase-șapte la număr, înconjurate cu o centură de țări, nu mai multe de două duzini și jumătate, care au trecut de masa critică a proceselor modernității, unde problemele democrației și ale abundenței sunt oarecum rezolvate.
În jurul țărilor-centură este un nor – cumulus fractus - de țări, o duzină de duzini, care au probleme la limita subzistenței, unde captarea resurselor naturale asigură minima portanță numită progres, iar emanciparea este la început.
Adevărul crud este că pentru a se fi dezvoltat trebuia – inevitabil paradoxal - să fi urmat în trecut cursul dezvoltării.
Dezvoltarea este, oricum am răspunde îndemnurile manualelor, o realitate strict localizată și abordarea ei presupune refacerea proceselor urmate istoric de țările dezvoltate.
Orice alternativă teoretică se arată un paliativ.
Fără să fiu sceptic, spun că, în termeni de timp, dezvoltarea este imposibil de reprodus, căci nu sunt admisibile și raționale arderile de etape, ca și în termeni de loc, dacă ne uităm la aranjamentele geostrategice ale globalizării economice, unde gradele de libertate de acțiune sunt atribuite țărilor dezvoltate.
Ca să proiectezi o strategie națională de dezvoltare este azi opțiunea discutabilă, căci ai ieși din rețetă.
Dovadă că de un secol încoace o singură țară, și ea cu suport hegemonic pentru abaterea de la benchmarkingul ordinii globale, a spart bariera subdezvoltării, Coreea de Sud.
Manualele de economie ne invită să credem altceva!
Iubiți confrați,
Nu mă pot abține să nu vorbesc de o formulă care dă multe dureri de cap economicienilor interesați de coerența și autonomia științei lor.
Mă refer la tendința, deja periculoasă pentru corectitudinea înțelegerii, a amestecului de planuri de referințe teoretice, o adevărată practică alchimică pe care o favorizează cedările de la principiul suprem al adevărului pentru a pune în valoare principiul puterii.
Pe acest palier se manifestă forma pură a Economiei Politice.
Modelul funcțional, se știe, este economia de piață, care în esența lui transcende ideologiile, deși manualele o asociază mereu cu tipologia societală.
Ideile societale alternative la liberalism, istoric vorbind, cea fascistă și cea comunistă, au încercat și ele să adopte, în anumite momente, varietăți ale economiei de piață, cea de război și cea de dictatură a dezvoltării.
Astăzi, bunăoară, avem economii de piață încărcate de ideea liberală, dar și de ideea versiunii comuniste de putere.
Ceea ce nu se observă de fiecare dată este că realitatea profundă a economiei de piață este disputată ca instrument de exercitare a puterii.
Puterea întruchipează statul și opțiunea socială majoritară, poate chiar tradiția, cu alte cuvinte, instrumentul puterii și actorii puterii botează realitatea economică.
Desigur că fețele puterii nu ar fi strălucitoare dacă nu și-ar asocia și pe cea a economiei.
Cea mai radicală formă de anexare este echivalența avuție-putere, relație ciudată pentru modernitate, căci devine regulă substitutivă de roluri.
Așa se face că azi, la mai puțin de un trei decenii de la ce fusese declarat „sfârșitul istoriei”, se vorbește de economie capitalistă și de economie socialistă, mai ales pe fondul disputei hegemonice a lumii dintre Occident și Orient.
Ceea ce se deduce drept concluzie este că eticheta puterii acoperă fondul economiei de piață.
Eficiența servește de suport energetic agenților puterii.
Astfel, puterea ia haina economiei, se dezideologizează, în timp ce economia se lasă ideologizată.
Iar în fața unei realități precare, în măsură evidentă aceasta fiind o consecință a teoriei sau, oricum, asociată cu politicile inspirate de teorie, ce temei are oferta ei universală ?.
Vă invit să dezlegați șarada.
Dragi colegi,
Pare că pe noi, economicienii, ne-au preocupat bolile acțiunii economice, în forma lor primară de a face pentru a avea, lăsând la o parte suferințele ideilor care ne inspiră la conceperea medicației.
Cred sincer, din atașament față de condiția epistemică a disciplinei noastre, că putem recupera pierderea de până acum, nu doar din rațiuni de notorietate, ci mai ales de autoritate.
O știință care se vede pe ea însăși și se evaluează critic nu poate decât să își merită locul în inimile și mințile noastre.
În plus, condiția intelectuală a economicianului este întărită de puterea de a decanta ceea ce merge și ceea ce nu merge în propria gândire, ca și în modul de a propune gândirea sa ca model de stimulare a acțiunii de zi cu zi.
Sper că vom avea tăria de a ne uni eforturile pentru a aduce realismul în știința economică și de a o pune pe aceasta în slujba idealurilor de bine ale oamenilor.
Învățămintele secolului de la Marea Unire ne spun că este nevoie de găsirea justei măsuri în gândirea economică pentru a nu fragmenta până la insignifianță sau irelevanță cursul cunoașterii sociale și a nu mai face posibilă experiența buclelor deviante în judecata lucrurilor care contează, în viața trăită.
Aveți întreaga mea prețuire pentru ce faceți și angajamentul fără rezerve de a vă fi alături pentru afirmarea scolii timișorene de economie.
Vă mulțumesc pentru atenție!